Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

întredeschisă. Aşternutul aşteaptă aşezat vraf la capătul
cuşetelor de jos. N-a mai pus capul pe-o pernă de câteva
nopţi şi pernele de aici îi dau ameţeli când le vede, i se
încleie ochii.
Aude apropiindu-se un vuiet vibrant ce face vagonul
să tremure. Iese pe coridor şi vede cum lunecă pe linia a
doua un şir de geamuri luminate. Urmează un scrâşnet
ţiuitor şi geamurile luminate rămân neclintite la câţiva
metri de vagonul lui. Urmăreşte foiala din trenul abia sosit.
Unii stau lipiţi cu frunţile de geam întrebându-se ce gară-i
asta, unde au ajuns şi cât mai au de mers prin noapte?
– Se găseşte şi pentru mine un loc? îl întreabă de
foarte aproape o voce feminină, vocea unei tinere în trenci
galben cu ochelari de soare care nici nu-şi dă seama că
geamantanul ei îi presează lui Sava genunchii, lipindu-l de
perete.
– Locuri libere câte doriţi, zice el. Locuri ocupate nu
prea văd.
– Atunci fii drăguţ şi ridică-mi geamantanul colo sus.
– Nici o problemă! o asigură el, deşi o problemă există,
totuşi: geamantanul e greu ca lutul. După un efort cu
vinişoarele pulsându-i pe tâmple, el saltă geamantanul mai
întâi până la nivelul pieptului – e din piele naturală, destul
de groasă, dar se simte prin ea o încărcătură colţuroasă,
poate cărţi, poate icoane –, fără să fie în stare să-l ridice mai
sus, fiindcă chiar în clipa asta o smucitură sub picioare îl
face să se clatine, trenul legănându-se şi el pornit la drum.
Cu o clipă întârziere, îi sare şi ea în ajutor, dar în loc să
ridice de geamantan, îl saltă mai mult pe el de la spate,
încurcându-se din cauza aceleiaşi legănări. Oricum, până la
urmă, cu eforturi comune, reuşesc să-l împingă în nişa de
sus.
– Bravo, te-ai descurcat. La drept vorbind, după cum
arăţi, e de-a mirării...
292