Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Mai ai, mai ai de umblat cu barda prin copaci...
Iar cine umblă prin copaci la tăiat de pomuri, se
întâmplă să i se năzărească precum că însăşi mâna mortului
pipăie fiecare crenguţă, tot alegând, tot sugerând ce i-ar
plăcea, ce nu i-ar plăcea. Aurel simte şi el deodată că însăşi
mama Aglaia s-ar agăţa de anumite crengi, că baba s-ar da
huţa pe cutare sau cutare cracă, îndemnându-l să dea cu
barda ba colo, ba dincolo. Se întâmplă chiar acum să o simtă
alături. Trece pe sub coroana unui prun şi observă un
tremur în frunziş deasupra capului, ceea ce îl şi face să
scapere cu barda prin lemnul crud. Craca se şi prăbuşeşte
frunzoasă şi foşnitoare, însă Anişoara se apucă de cap:
– Uf, ce-ai făcut, băi?! Ai tăiat din altoi!
– Ei, şi? Las’ să aibă şi altoi pe Ceea-Lume.
– Da, numai că prunu-i pus pe listă. Şi l-ai schilodit
rău!
– Listă? Pe-aici se umblă cu lista?
– Într-un fel, da. Când au bătut palma cu cel care
cumpără casa, înţelegerea a fost să o cumpere cu tot cu
livadă şi-au pus pe-o listă aparte pomii altoiţi, aşa că ai...
– ...am tăiat din listă!
Băiatul tocmai reuşeşte să dezlege sârma, ridică
ceaunul ferindu-şi faţa de revolta muştelor, iar după câţiva
paşi împinge portiţa cu genunchiul intrând şi el sub copacii
grădinii şi scoţând din ogradă nu numai burduhăile ci şi
cogemite roi de muşte, mătăhălos şi asurzitor.
Ocoleşte coroanele pomilor şi se opreşte într-un loc
mai buruienos, răstoarnă conţinutul ceaunului, îl răstoarnă,
ce-i drept, destul de împrăştiat, încât e gata să-şi răstoarne
şi el maţele. Revine împleticit la portiţă, ia o sapă şi
îngroapă toată mizeria.
Acum Anişoara îi înşiruie celui cu barda amănunte pe
care nici el, fratele ei, nu le cunoaşte. Îi spune că mama
Aglaia, Dumnezeu s-o ierte, a lăsat casa drept moştenire pe
167