Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

simţi propriul organism chinuit de cancer.
Iar după ce îi bagă în cap aşa ceva, Paraşutistul îl mai
şi îndeamnă să intre apă şi să întindă guma, să ducă la
mijlocul iazului greutatea de plumb cu cârligelele după ea.
Nici nu-l întreabă dacă poate înota sau nu. Adevărat, nici el
nu-şi pune această întrebare şi doar când tălpile i se
desprind de fundul iazului săltându-se pe stratul înalt de
apă, îşi dă seama că situaţia se complică şi mai mult, el fiind
nevoit să înoate cu o mână de fapt, cealaltă ducând plumbul.
Împinge apa pe sub el cu dreapta făcându-şi vânt înainte cu
picioarele – hai, că se poate! – suprafaţa apei fiind destul de
înţelegătoare cu unul ca el, iar firul de gumă se tot întinde
odată cu îndepărtarea faţă de mal. E tot mai încordat, îi
simte puterea de rezistenţă, însă e atât de subţire, totuşi,
încât – nico speranţă să-l tragă înapoi la mal salvându-l de
la înec.
Întoarce capul, apa insistând să-i intre în nas, şi
întreabă bolborosit:
– Gata?
– Încă nu! îi răspunde Paraşutistul cu un gest
comparabil cu ştersul unui geam aburit.
Încă un efort, încă o canonadă de ştiobâlcăituri.
Întreabă iar, acum cu voce şi mai gâtuită, dacă a întins-o
suficient, dar mâna de pe mal îi răspunde cu un gest ce
scurmă aerul, adică mai înoată, înoată, las că-ţi spun eu
când să te opreşti, n-ai grijă...
Valurile îi bat năucitor în timpane iar firul de gumă se
întinde la nesfârşit în vreme ce oglinda apei nu mai acceptă
să fie spartă şi tulburată în halul ăsta. Adâncurile hohotesc,
la nămol cu el!
Aruncă iar o privire în urmă. Nu, nu se poate! Cel de
pe mal s-a apucat să scoată cărţile din geantă, le aşază în
voie pe iarbă, mai şi răsfoieşte câte una. Încă puţin şi, gata,
dă drumul plumbului. Strigă că nu mai poate, iar vajnicul
180