Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

atât de neaşteptată a gurilor. Deşi stinghereala poate fi şi
rezultatul discuției al cărei rezumat ar fi acesta: ,,– Eşti
mămăligar? – Nu, paraşutist!”
Acum autoturismul trece printr-un sat care se laudă
de pe indicatorul rutier cu numele de Vorniceni, invitând
toată lumea la nuntă, pe când fata de-alături arată cu
degetul în noapte:
– Uite-o femeie beată!
– Unde-i?! S-o văd şi eu! tresare mama sub centura de
siguranţă.
– Gata, n-o mai vezi! A rămas în urmă.
La care sora cealaltă are o reacţie aproape violentă:
– Oh, cum vă mai curg ochii! O sărmană femeie, poate
bolnavă, poate bătută şi alungată de-acasă, iar voi, gata, i-aţi
şi pus notă: e beată, moartă de beată!
Fata de lângă el, care pare să fie sora mai mare, deşi e
mai scundă decât cealaltă, încercă să o calmeze:
– Cum adică nu era beată dacă se clătina? N-ai văzut
că se ţinea de stâlp? Sau vrei să spui că se clătina stâlpul?
Sora de lângă geam e gata să izbucnească din nou. Se
mulţumeşte să-şi ridice fruntea, dominându-i ca înălţime pe
ai săi, nu şi pe Paraşutist fireşte, înghite în sec şi schimbă
tonalitatea:
– Dar când mă clătinam eu prin livada mamei Aglaia şi
mă sprijineam de toţi copacii, ce, lumea care mă vedea
peste gard trebuia să creadă că aveam pahare de vin în cap?
Mama se răsuceşte, se uită ţintă la ea şi zice:
– Hai, Dora, bre, ţi-ai găsit şi tu cu cine să te compari!
Paraşutistului nu-i rămâne decât să se arate interesat
de curgerea vieţii nocturne de-afară, să urmărească cum o
zbughesc în urmă luminile şi, odată cu ele, porţile, gardurile,
grăbindu-se şi ele să vadă ce-o fi având femeia aceea de se
clătină.
După o vreme el aude alături un ţăcănit, ca un chiţăit
143