Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

claritatea unei dimineţi de vară.
Dar nu înţelege ce e cu atâta încălţăminte pe jos în
lungul coridorului.
Multe perechi de cipici, sandale, şoşoni, iar pe
măsură ce înaintează, se miră că încălţămintea e şi mai
variată. Distinge pantofi bărbăteşti şi pantofi de damă,
bocanci soldăţeşti şi ghete-sport, cizme obişnuite şi cizme
pescăreşti. Iar pe măsură ce înaintează încălţămintea e
aşezată ceva mai ordonat în lungul coridorului, cu
boturile înainte, arătând asemeni unor gândaci, greieri,
buburuze şi alte gângănii ce stau neclintite în aşteptarea
unei raze promise să li se arare şi lor la capătul
coridorului.
Ea se apleacă gata să-şi scoată cizmele.
– A, nu! Chiar n-ai înţeles că noi suntem doar în
trecere pe-aici? Pentru noi descălţatul e strict interzis.
Calcă-le fără milă! Au călcat şi ele, e-he, cărări de furnici,
miriade de gâze, râme, gândaci, poate şi melci călători.
Hai, înainte pe călcătura lor...
Şi Dora păşeşte strâmb în urma lui pe sutele de
perechi de încălţăminte, ajungând în cele din urmă să
treacă prin uşa larg deschisă şi să nimerească pe o pajişte
verde, proaspătă, ce se lasă în pantă până foarte departe
jos unde se lărgeşte un cer mai limpede decât oricare alt
cer limpede.
– Să ne-aşezăm, îi şopteşte el. A, încă n-am făcut
cunoştinţă: Orest.
– Dora.
– Bănuiam eu, îi scapă lui, dar ea nu mai are timp s-l
descoase.
Fascinată de imensitatea cerului senin ce li se
deschide înainte, Dora îşi zice că el a ademenit-o la un
Planetariu, altul decât cel din centrul Chişinăului, unul
mai dat naibii, căci la fel cum poţi vedea filme mult mai
121