Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Şapte
22.
Plouă mărunt, împleticit la Odesa. O ţine aşa de câteva
zile. Şi Sava vede pentru prima dată marea. O vede prin
ploaie.
Şi i se pare tare ciudat că orizontul foarte îndepărtat
al mării pare spart de o dungă senină şi luminoasă. În orice
caz, mult mai luminoasă decât cerul pe sub care păşeşte el
acum cu capul tras între umeri de parcă l-ar picura tot
timpul streşinile la ceafă. Însă necazul cel mare e că îl rod
cumplit pantofii. Calcă înadins prin băltoace în speranţa că
răzmuindu-se li se vor întinde cusăturile şi se vor lărgi cât
de cât.
Şi cum merge în zigzag printre şuvoaie, şchiopătând
zgribulit ca vai de el, ridică deodată ochii şi se pomeneşte în
faţa unei biserici. Arată ca şi cum ar fi săltat-o acum o clipă
pe mal valurile mării, aducând-o din largul nesfârşitelor ape
întru mântuirea acestui oraş bântuit de cele mai deocheate
patimi. Strălucirea cupolelor pe fundalul bolţii mohorâte îl
face să simtă aceeaşi vrăjeală ca în faţa dungii senine de pe
orizontul mării.
Pe crucea cea mai înaltă a bisericii se odihneşte, dacă
piroteala presupune odihnă, un hulub greu de ploaie, istovit
de-un zbor prea lung, care pare să-l fi adus aici de peste
nesfârşitele ape. Dat iată că norii încetează să-şi mai
despletească funiile ploioase şi curtea bisericii se umple de
linişte. Iarba abureşte de prospeţime. Prin iarbă mişună tot
felul de păsări, porumbei, stăncuţe, pescăruşi, vrăbii, ba şi
239