Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Vre-o cărticică? Mie să-mi găseşti o enciclopedie
ceva, râde Aurel.
– Bun, s-a făcut, zice ea foarte serioasă. Ce facem mai
departe?
– Păi, să ne vedem de treabă, că nu te-oi mai lăsa în
mijlocul drumului.
Şi păşesc mai departe de-a lungul satului lipiţi unul de
altul, atât de strâns lipiţi încât Aurel rămâne marcat până
seara de această alipire.
15.
O simte mai ales când maşina lui Bârcă înaintează pe
sub poalele pădurii în direcţia cantonului, Aurel făcând în
mintea lui tot felul de speculaţii în legătură cu ceea ce
înseamnă a fi lipit de cineva. Îşi zice că prin părţile astea
pădurea şi înserarea sunt surori siameze. Mai ales vara,
când frunza e lată şi grasă ca acum. Dacă intri în pădure pe
la amiază ai impresia că înserează, iar dacă intri pe înserat,
intri direct în noapte.
La fel se întâmplă şi în clipa de faţă, când peste sat se
lasă amurgul, iar în pădure Jiguli-ul lui Bârcă virează printre
copaci făcând cale întoarsă cu farurile aprinse.
Rămaşi în doi, Sava şi Paraşutistul se deprind cu
întunericul strecurându-se printre cele două surori
siameze, pădurea şi înserarea, ca să ajungă la casa
pădurarului. Băiatul e nevoit să mai şi tăbârcească geanta
lui de elev, mai grea ca niciodată, de care credea că a scăpat
pentru totdeauna. Ce-şi închipuie Dora? Că dacă i-a ticsit-o
cu atâtea cărţi, dând fuga şi pe la biblioteca sătească şi
băgându-i ceva facultativ, el s-o apuca în două-trei zile să-şi
îmbuibe capul cu ceea ce nu s-a prins de el în toţi anii de
şcoală?
173