Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

simtă prostit. Fata are şi ea o reacţie neașteptată,
ascunzându-se la spatele Paraşutistului şi prinzându-l,
involuntar, de mânecă.
Iar peste vreo jumătate de oră, când farurile scot din
noapte poarta mamei Aglaia, Paraşutistul încă mai simte
urmările acelei situaţii jenante, simțindu-se prins sub
același capac cu Dora, acesta fiind cumva elementul care îi
unește cât de cât.
Poarta e din lemn greu, cu ornamente tradiţionale, cu
stâlpi înalţi şi acoperiş de şindrilă. Iese să le deschidă un
băiat subţire şi iute de picior. Văzut în bătaia farurilor, pare
un Pinocchio căruia i-a fost scurtat nasul. Împinge mai întâi
o aripă a porţii, apoi cealaltă. După ce lasă maşina să treacă
în ogradă, aleargă să le spun că că-i rău de mama Aglaia, rău
de tot, că aiurează de pe la amiază, ba zice că ceru-i ca o apă,
ba că vede o cioară de aur pe-o creangă uscată, iar lui i-a
fost frică s-o mai asculte şi a chemat-o pe nana Didina,
numai că nici ea n-a stat prea mult la capul ei, doar cât l-a
învăţat să aprindă o lumânare în caz că dă ochii peste cap.
El însă n-a mai intrat în casă de-un ceas. Cine ştie! Poate că
de-acu...
Nu, nu-i moartă. Încă mai suflă. În ochii ei deschişi e
multă umezeală, poate lacrimi. Până la urmă Aurel îi ridică
şi el mâna de pe marginea patului. Mână vlăguită, unghii
vineţii, vene înnodate pe oase. O atinge cu buzele. Dora a şi
ieşit izbucnind în plâns. În lipsa ei, Aurel se simte mai puţin
penibil. Îl scuteşte de emoţii şi faptul că privirea
muribundei e împrăştiată prin univers şi nu are cum să-l
localizeze.
Îl fixează însă din cu totul altă parte arsura unei
priviri. E o privire venită din cadrul uşii. Doi ochi de-un
albastru înfricoșător, ca două deschizături spre cer sub
fruntea băiatului slăbănog care le-a deschis poarta. Când se
uită mai bine vede că obrajii lui palizi au nişte semne
149