Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

închidem mai devreme.
Se aude şi un plescăit de apă printre mese. O femeie
stoarce cârpa într-o căldare. Cei doi bărbaţi povestesc ceva
despre un traseu pe care ţi-i mai mare dragul să zbori cu
suta pe oră după ce astă vară a trecut pe-acolo Focul
Olimpic, iar casieriţa o vorbeşte de rău pe o babă care ar fi
trebuit să fie deja aici cu bidonaşul în mână ca să-şi ia porţia
pentru ziua de azi.
– Ar trebui să închid şi să rămână cu bidonul gol.
Drept că mi-i jale de moşneag. Cum să doarmă flămând,
sărmanul?
– Nu numai moşneagul, dar şi căţelul! adaugă cea cu
cârpa, ajunsă la scaunul lui şi ghiontindu-l să-şi ridice
picioarele. El le ridică şi cârpa împinge pe jos straturi de
apă, gândul lui Sava fiind la Cubul de Zahăr, imaginându-şi
cu ar arăta dacă l-ar scoate din buzunar şi l-ar aşeza pe
masă aici, în fosta Cafenea a lui Meer?
Când cârpa se îndepărtează odată cu zgomotele
scaunelor strămutate, Sava dă farfuria la o parte şi încearcă
să simtă ce simţea şi Iodăchescu într-o abureală ca asta, în
mirosuri înăbuşitoare de bucătărie! Sau nu cumva anume
aceste mirosuri, această atmosferă cu izuri de ceapă şi
varză murată îl şi făceau să tânjească după puritate, după
perfecţiune?
– He, tu-ţi! Io-te unde stă şi meliţează! se revoltă cea
cu cârpa dând la o parte perdeaua, apoi deschizând uşa şi
dispărând o clipă afară de unde revine împingând din spate
o bătrânică îmbrăcată într-un trenci albicios şi îmbrobodită
cu o basma verde peste boneta de târgoveaţă. Ca să vezi, noi
din pricina ei nu putem închide Cafeneaua, daʼ cucoana stă
la taclale.
– Nu mă ocărî, Viorică dragă. M-am întâlnit cu o fostă
colegă... E-he, colegă unde numai noi ştim că am fost colege
de activitate. Şi din vorbă-n vorbă mi-a povestit prin ce-a
267