Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

celui din copac:
– Să-mi fii atent, Octaviane! După ce smulgi uşa, să mi
te caţeri tocmai în vârful copacului, ca să nu te sufle
împuşcătura cumva. Şi-apoi n-ar fi bine să nimereşti şi tu în
cadru!
Veterinarul nu-i răspunde, dar funia trasă de capătul
de sus se zbate pe tulpina părului pentru ca în cele din urmă
să se întindă strună, dovedindu-se că jos e bine legată de
uşa cuştii.
Şi răsună iar sonorul nume roman în bostănărie:
– Octaviane, băiatule, a sosit clipa! Auzi tu? Clipa cea
mare. Ecran lat, două serii... Imagini color... Hai, Octaviane,
dă-i drumuʼ fiarei să zburde! Lasă dihania să facă prăpăd pe
aici, să râme, să sfâşie frunză şi floare de bostan, că noi
filmăm nu ne jucăm. Aşadar, atenţie! Motor!
Funia se încordează şi smulge uşa. Câinele se
năpusteşte într-acolo. Omul cu beretă păşeşte înainte
ţinând arma de-a gata. Doamne, numai de nu s-ar împiedica
de-un bostan! Secundele se scurg greu, camera de luat
vederi consumă centimetri preţioşi de peliculă, cel ce ţine
arma la ochi, întoarce totuşi din când în când capul să vadă
cât de mult s-a îndepărtat de portiţă. Dar pe măsură ce se
apropie de cuşcă observă că jigodia de câine nu face decât
să-i strice planurile. Ce folos că sar aşchii din lemnul cuştii
unde apucă el cu colţii? Numai cu emoţii nu faci nimic,
jigodie ce eşti! Treʼ să te bagi în cuşcă şi să scoţi vânatul la
lumina zilei. Ei, dar de unde atâta curaj?
Oratorul îi face semn celui ce a adus câinele să şi-l ia
dracului din calea lui, acela vine îndată numai că potaia nu
se lasă apucată de zgardă, repezindu-se cu şi mai multă
furie la lemnul cuştii.
– No, că-i prea de tot! se înfurie cel cu arma. Stai, băi
nene, că mă pot enerva şi eu!
Duce arma la ochi, dar încă nu trage, având grijă să-i
195