Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

așa ceva! Mai ales că în ce mă privește, îmi dau seama că
dacă respectivul Cub s-ar fi topit cum s-au topit atâtea
altele în ceaiul de dimineață, era bun topit. Mi-aş fi sorbit
visător ceaiul şi, mai ştii, aş fi pus ochiul pe cine ştie care
alt obiect, pe vreun cipic pe care doarme pisica, să zicem,
şi mi-ar fi luat acela, cipicul, ani şi ani din viaţă târândumă
de-a lungul unui roman.
Mai ales că îmi tot zic să mă apuc şi eu la modul
serios de proză, convins că faţă de poezie proza are mereu
avantajul de a fi crezută pe cuvânt, punându-se mai bine
pe lângă cititor; proza fiind o poezie care şi-a şters
lacrimile. Oricum, asta e situaţia, Cubul de Zahăr şi-a
anunţat deja prezenţa printre celelalte obiecte din casă,
iar eu m-am și pomenit încurcat într-un roman.
Şi cum stă acest Cub de Zahăr aşezat temeinic pe
luciul mesei, îmi dă de înţeles că degeaba mi-aş înnegri
unghia croindu-i bobârnace. El va rămâne neclintit,
înrădăcinat, marmură din marmura mesei, e sortit să
dureze.
Dulceaţa lui ademeneşte şi alte viespi prin geamul
întredeschis. Le simt, le aud, le văd cum trec razant prin
bătaia năprasnică a literelor. Revine şi smintita care se
izbise de geam, dând târcoale frunţii mele şi
încredinţându-se că n-am nici un gând rău. Şi că în
general nu am niciun gând. Celelalte viespi, printre care se
strecoară şi o albină, un fel de cioară albă, apucă lacome
cu microscopicele lor guri de unde-i mai uşor, de muchiile
Cubului, şi se miră cum de muşcăturile lor, aşa
microscopice cum sunt, nu lasă urme.
Aici s-ar cuveni o pauză de gândire, însă grindina
literelor – jap! pe hârtie, jap! jap! şi cuvintele o iau din loc,
gândurile abia reuşind să le prindă din urmă.
Alb, potolitor, cu muchiile fine, cioplite de razele
unui soare iernatic, Cubul caută să-mi spună ceva despre
15