Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Î-hî! S-au pupat aseară de iertăciune.
– Of, slavă Domnului că-i așa spui. Dumnezeu s-o ierte,
era cu inima tângă. Tare se mai temea să n-o amăgească
Dora.
– Văd că n-o amăgit-o. Hai, la treabă! Unde-s farfuriile?
– Colo-n colţ!
Şi iarăşi – lipa! lipa! pe podele.
– Văd că unele-s cu dungi, altele-s înflorate. De care
luăm? Dungate sau înflorate?
– Înflorate, să pară masa mai bogată.
Se mocoşesc într-un ungher zdrăngănind din farfurii.
Sâsâitul şoaptelor lor sună ca o profanare a bocetului deafară.
– Auzi, cumătră? Da’ nu-ţi pare că doarme cam
multişor? Treb’ să vină degrab’ cu mortul de la otopsie şi
era vorba s-o grijască în odaia asta. Şi dacă-i aşa, cât are de
gând să dospească aici!?
– Că ghine zici! Ia fă-te-a scăpa o farfurie.
Pauză. Apoi – zbang! Se ciocnesc două farfurii. Mai să
sară cioburi! Dar nu sar. Aurel mişcă uşor de-un umăr, ca şi
cum l-ar supăra o muscă. Arcurile crivatului scârţâie
trezindu-se şi ele din somn! Iar în clipa următoare aude
fustele stârnind curenţi de aer de-a lungul încăperii spre
uşă. Clanţa – clanţ! clanţ! Uşa se deschide şi se şi închide la
loc.
Aceeaşi voce de-afară, gâtuită de jale, se leapădă o
clipă de bocit:
– Câş, bulihare! Ie-ti-l unde s-a cocoţat! Pe crucea
sfântului prapur! O mai rămas să se găinăţeze! Câş, avizuhă!
şi reia văicăreala cu şi mai multă disperare sufletească în
timp ce cotcodăcitul se aude luând-o pe după casă.
Aurel îşi scutură capul de mahmureală, îşi scutură
cămaşa de câteva firicele de făină şi părăseşte încăperea
încolţit de remuşcări, făcându-și apariţia în cerdac. Vede
156