Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

sânge direct de pe obrazul lui lovindu-l cu aripile peste
toată faţa, sus ciorile continuând să se bată de la pânza
fularului, acum aproape cu totul destrămată şi împrăştiată
în vânzoleala din groapa rece pe care el o tot lărgeşte
zbătându-se din răsputeri să urce cumva pe mal.
„Împingeam cioroiul cu mâinile, tată, şi el mă ciupea
de degete, de palton, de căciulă. Dar cel mai dureros era
când îl scăpam la ureche şi la gât. Nu mai vedeam nimic,
ţineam ochii strânşi dar ştiam că se repezeau şi alte ciori să
mă ciupească. Şi nu-mi puteam ascunde faţa, că dacă mi-o
aplecam în omăt, mi se dezgolea ceafa, iar la ceafă
împunsăturile erau şi mai de nesuferit. Era Iadul acolo, tată,
Iadul! Mi-am dat seama că făcusem şi în pantaloni, fiindcă
simţeam udeală caldă-n ciubote.”
Apoi se întâmplă următoarele. Vânzoleala din jurul lui
se risipeşte şi un val de căldură trece peste groapă. Ridică
ochii să înţeleagă ce se întâmplă şi imediat se şi tupilează
speriat. Apucă însă să vadă cum scapără pe deasupra lui
copitele unui cerb întins în timpul săriturii. Îi surprinde
nările învăluite în aburi, blana albicioasă pe pântece, având
capul dat pe spate şi ramificaţiile coarnelor ieşindu-i de-o
parte şi de alta.
Dar cel mai important e că apucă să vadă într-o clipită,
cu încetinitorul, un fir de lână vişinie pe piciorul din urmă, o
zdreanţă vişinie îi flutură aninată mai sus de copită, făcând
ca întâmplarea să capete un aer carnavalesc, totul
transformându-se într-un bâlci cu nasuri sparte şi sânge pe
zăpadă.
După o vreme tatăl coboară la Râpa Caprei furios că
nu i-a venit nici o jivină în bătaia puştii, dar şi mai furios că
gonaciul n-a ajuns până la el găsindu-l, uite, aici, ascuns la
dos în zăpadă sub malul înalt.
– Ie-te unde-i curg mucii şi eu aştept ca prostul în
deal, zice tatăl şi îi întinde arma cu ţeava înainte. Hai, apucă!
33