Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Mi-au îngheţat bocnă picioarele, tată! Mi-au îngheţat
şi mănuşile! Nici nu-mi mai simt degetele…
– Rabdă! E-he, eu la unsprezece ani ai tăi de-amu
făceam trudozile la kolhoz, da tu n-ai putere nici să-ţi dai
drumul printre copaci la vale. Că doar nu te pun să-mi faci
pârtie pe unde merg. Hai, linişteşte-te! Dacă faci cum ţi-am
spus, aprindem dincolo de râpă un foc. Ne-om încălzi şi-om
coace şi-un muşchiuleţ. Da până atunci, na, roade mărul ista
şi nu mai chiţcăi atâta!
Şi îi bagă între mănuşile întărite de îngheţ un măr
şofran.
În laţele viscolului, aroma de măr i se pare caldă ca o
vietate. Îl înveleşte în fularul vişiniu împletit de Mama
Aglaia, bunică-sa, şi totuna se plânge că i-i frig de-i
clănţănesc dinţii în gură. Nici să muşte din măr nu poate.
– Ai sânge în tine, ai inimă, încălzeşte-te! i-o retează
tatăl şi se îndepărtează din nou preocupat să calce exact în
aceleaşi urme pe care le-a lăsat tot el în zăpadă.
Băiatul zace o vreme în omăt, parcă pregătindu-se de
somn, simte însă aroma mărului, muşcă, înghite. Prin pânza
mişcătoare a ninsorii desluşeşte în adâncul văii rămurişul
pădurii alb şi văluros ca un peisaj de pe-o altă planetă. “Ai
sânge în tine, ai inimă – încălzeşte-te!” Rar se prinde de el o
vorbă de-a tatii. Asta s-a prins. Şi îi aprinde sângele-n vine, îl
pune pe picioare, iar când ajunge la el de departe prin viscol
sunetul scos de ţeava armei – un sunet destul de scremut – ,
îşi dă drumul pe costişă în jos cuprins de o veselie
prostească. Se miră cu câtă uşurinţă sparg cizmele lui
zăpada şi cât de sprintene îi lunecă pe pantă, printre copaci.
Mai ceva ca nişte schiuri.
Ba îşi pierde, ba îşi regăseşte echilibrul apucându-se
de crengile ce-i ies în cale. Şi nici gura nu-i tace. Strigă.
Şuieră. O face pe nebunul. Ha-tea-tea! Haida-haida! Urlă
prin scorburi. Lălăieşte în ritmul unui hostropăţ. Nici nu-şi
29