Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Trecere frumoasă!
Şi se retrage în umbra gardului, dacă nu cumva sub
gard.
– Săracul, îl compătimeşte Dora, încurcă o
„petrecere” cu o „trecere”.
– Cine, el să încurce? Glumeşti. Ne-a dorit exact ce ai
auzit: trecere frumoasă!
– Mm, mai bine tac.
Ea observă că noaptea aici e mai albă decât cum era
când ieşeau de pe Valea Trandafirilor printre pilonii
uriaşi, ridicaţi parcă să sprijine însuşi cerul nu doar
plăcile de beton ale viitorului viaduct. Totul devine mult
mai alb şi potolitor după trecerea prin spărtură.
Încălţămintea lor vântură o zăpadă aproape fosforescentă.
Trec printr-o grădină, sau cam aşa ceva, printre pomi grei
de zăpadă, printre tufe de viţă de vie abia ivite din nămeţi.
Omătul doarme, totul doarme în jur.
Fără să se ţină de mână, doar lipiţi unul de altul, trec
pe lângă albeaţa unui perete imens. Nu i se vede capătul
spre stânga, nici spre dreapta, nici în sus... Probabil, nici în
jos, însă Dora nu îndrăzneşte să se uite în jos. Şi ce mici
arată ei doi la baza acestei imensităţi din care tocmai se
deschide o uşă contopită cu albul zăpezii şi apare o fată
tunsă băieţeşte, dar îmbrăcată într-o rochiţă înflorată de
modă veche. Indiferenţă totală din partea ei la condiţiile
climaterice de-afară. Le zâmbeşte cu absența unei fiinţe
visătoare şi îi îndeamnă să intre.
Dora e încurajată să păşească pe un coridor ce ar
putea fi la urma urmelor un coridor ca multe altele,
asemeni coridoarelor ce străbat spitalele, să zicem.
Curăţenie ideală pe toată lungimea, igienă de s-o probezi
cu limba. Doar că pe sub tălpile ei duşumeaua înaintează
puţin în urcuş spre lumina de la celălalt capăt, o lumină
limpede, ca şi cum ar urma să treacă împreună pragul în
120