Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

hohot de râs reduce la zero toate efectele acestei
mascarade. Ea întinde o mână vrând să-l mângâie. Bine, dar
aşternutul mototolit, stropit de sânge, prin care înaintează
dornică să-l cuprindă nu mai e o glumă.
– Îngeraş, îngeraş! murmură ea. Ce norocoasă sunt! Ei,
să mă faci tocmai tu pe mine aşa de fericită, se poate?
Câteva secunde n-am mai fost friguroasa. Am fost, Daşa cea
fierbinte şi rea. Hai, vino la mine. Nu te teme, ce-a fost mai
greu a trecut. Socoate că te-am descălţat iar de sandale, team
dat jos din copac. Ne-am rostogolit şi-am pătulit atâtea
pâlcuri de toporaşi… Te rog, mai stai puţin. Totul e peadevăratele.
Hei, încotro?
Aproape că nu-şi mai dă seama când şi cum îşi trage
pantalonii pe el, când îşi îmbracă cămaşa, sacoul. Îşi revine
puţin doar când nu-şi găseşte pantofii. Îi caută peste tot – în
antreu, în baie, în salon. Nicăieri.
Îi iese înaintea ochilor fereastra.
Dar ce să caute pantofii lui pe pervazul ferestre? Ce
legătură să aibă fereastra cu starea lui de acum? Nu înţelege
nimic. Totuşi, dă perdeaua la o parte, smulge piedica de jos,
urcă pe pervaz, smulge şi piedica de sus, deschide aripa
stângă a geamului, apoi deschide aripa dreaptă, îşi ţine
respiraţia şi se aruncă înainte. Aşa, orbeşte, luându-se după
o adiere de toporaşi spre crângul de frasini din faţa
satului…
Inima îi vine în gât. Oare cum o fi? Cum va simţi că
totul s-a sfârşit? Obrajii în flăcări, cârâit de ciori, omăt
fugărit de soare pe dealuri. Cade şi cade. O tăietură la umăr.
Lovituri peste faţă. Hai odată!
O izbitură surdă în piept.
Şi totul se reduce la pârâit de frunză ruptă. Spatele i se
frânge lunecând pe o bară metalică. Hai, sfârşească-se
odată! Un mănunchi de scântei orbitoare sub frunte! Să fie
oare sfârşitul? Să fi trecut dincolo?
307