Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

cârpă mucedă. Trece aplecat pe sub creanga pe care stă
ceara şi aşteaptă să o vadă că îşi ia zborul, dar când întoarce
capul o vede în acelaşi loc, îi vede ochii ca două picături de
smoală topită gata să-i picure pe obraji.
Şi ce obraji curaţi are el în clipa de faţă! Încă îi mai
sunt trandafirii, netezi şi puri, încă neatinşi de nicio gheară.
Îşi apleacă capul îngrijorat şi o apucă cumva orbeşte pe sub
rămurişul care continuă să cearnă zăpadă peste el, când
deodată mâinile i se înalţă ca smulse din umeri vrând să i se
prindă de ceva iar picioarele îi lunecă în gol.
„De-ai şti prin ce-am trecut eu atunci, tată! Cu cât mă
zbăteam mai mult, cu atât mai mult mă scufundam, malul
râpei ridicându-se alături ca un perete. Strigam să-mi dai
mâna! Dă-mi mâna, tată! strigam, dar erai prea departe.
Aşteptai să-ţi vină vânatul, iar ciorile se uitau la mine gata
să se înfrupte .”
El se zbate făcându-şi mâinile morişcă deasupra
capului în vreme ce zăpada îi tot pune mâna ei rece pe gură.
Îşi dă seama că nu mai are mănuşi şi că îşi face loc prin
zăpadă cu mâinile goale. Mai mult. Abia când zăreşte
departe sus, pe malul înalt, o pată vişinie şi îşi dă seama că e
fularul lui simţind că i se face frig în jurul gâtului, că zăpada
i se strecoară pe sub guler.
„Şi am strigat din nou: tată, tată! Urlam şi stârneam şi
mai mult ciorile. Li se zburleau penele pe piept şi, dacă mă
crezi, se loveau cu ciotul aripilor peste cioc de enervare. Se
uitau de sus cu capetele pe-o parte, nemulţumite că eram
atât de gălăgios pe fundul gropii aproape îngropat sub
omăt.”
El încă nu-şi dă seama că, de fapt, ciorile sunt cu ochii
pe pata vişinie de deasupra lui. Apariţia culorii sângerii le-a
şi trezit din moţăială. Ele văd sânge, văd ceva bun de
sfârtecat. Foamea le pune în mişcare. Sar de pe o creangă pe
alta, împingându-se şi încurajându-se să atace. Iar prima
31