Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

în care Sava descoperă că trufaşa coasă de pe perete nu-i
singurul obiect ciudat din tindă. Numai sperietoarea din
ungherul de după uşă cât face! Dar piciorul de capră ce
atârnă sub tavan într-un cârlig? De capră sau de ţap, ce
contează! Descoperă şi un morman de pălării adunate între
două cutii de carton ticsite cu blănuri uscate.
Însă toate acestea nu-l ajută să scape de şuşoteala
celor doi. Devine atent mai ales când mătuşa ridică puţin
vocea convingându-l pe actualul soţ şi tovarăş de viaţă că a
văzut cu ochii ei cum Sava ţinea în palmă la masa din
cafenea un Cub de Zahăr. Iar moşul se arată aşa mirat, încât
o pune să jure că nu inventează.
– Ce, nu mă ştii? Umblu eu cu dezinformatul, ai? se
zburleşte ea venind deja spre uşă, încât Sava nu reuşeşte să
o zbughească afară, căci mătuşa îl şi apucă iar de mânecă
precum o focoasă educatoare de pionieri forţându-l practic
să intre.
Faţa grăsuleană a lui moş Todirică îl întâlneşte cu
veselia unui actor prost machiat pentru „Noapte bună,
copii!”:
– Care va să zică, nevastă-mea a pus mâna pe fugar!
Te-a găbjit, cum s-ar zice. Hai, poftim de intră în salon. Că
aşa-i la noi: din tindă – direct în salon! Iată tinda, iată şi
salonul!
Încăperea e neaşteptat de largă după cum arată casa
văzută din stradă. Mătuşa Inga dispare la bucătărie urmată
pas cu pas de botişorul căţelului, iar moşul se aşază pe un
scăunel, reluându-şi ocupaţia de la care fusese întrerupt:
trece cu un pieptene mare de os printr-un mănunchi de
iarbă moale şi lungă, probabil negară, care i se culcă supusă
în poala şorţului de piele.
– Pe la miliţie-ai trecut? îl întreabă.
– Ce să caut eu la miliţie? Mătuşa Inga mi-a spus că pe
tata l-au dus la Pruncu.
272