Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

strige blondei care filmează să treacă peste asta. Apoi
urmează împuşcătura. Numai că aceasta e însoţită la spatele
lui de rumoarea unei dezamăgiri. Toată lumea vede că
potaia n-are de gând să cadă. Schelălăie, îşi muşcă un picior,
dar nu cade – dimpotrivă, uită de picior şi se aruncă şi mai
curajos asupra cuştii. Pesemne că n-a înţeles, nătărăul, că
împuşcătura se referea la blana lui. Urmează a doua
împuşcătură. Acum, da, câinele cade, se întinde moale între
flori galbene de bostan ca între lumânări.
Şi în timp ce fiecare se gândeşte la ale lui în legătură
cu ce i s-a întâmplat câinelui, tocmai acum din cuşcă iese un
munte de mistreţ. Se învârte o singură dată pe loc, apoi îşi
ridică râtul în văzduh căutând miresme uitate. Le şi găseşte
în direcţia pădurii. Îşi bârligă coada, îşi zbârleşte greabănul
şi, cam pe-o parte, cam chiorâş, o ia la deal în salturi scurte,
apoi tot mai lungi şi mai lungi.
Acelaşi tinerel îi aduce celui cu bereta două cartuşe, îl
şi ajută să încarce arma cât mai repete. Şi cum să nu cadă un
cartuş printre degete? Cum să nu se ciocnească cap în cap
căutându-l pe jos printre curpenii frunzoşi?
Mistreţul e deja lângă gardul din plasă de sub pădure
şi, curios lucru, nu se izbeşte prosteşte în plasă, ci ţâşneşte
spre pădure chiar prin portiţa întredeschisă, iar Dora şi
Aurel văd cum la o distanţă de nici douăzeci de paşi poala
pădurii se dă la o parte şi în limpeziş se profilează mistreţul
gonind mai departe printre copaci, făcând să-i bubuie
pământul sub copite.
Dora e gata să-l cuprindă pe Aurel de gât, să-l sărute,
dar îi strânge numai braţul, încălzită de o mare bucurie:
– A scăpat! Bravo, Orbule! Că bine i-ai mai păcălit!
Bravo!
Aurel însă devine deodată foarte serios dându-şi
seama că din clipă în clipă trebuie să apară şi cel cu arma.
Iată-l! Intră în pădure prin acelaşi loc pe unde a intrat şi
196