Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

mintea pe care o mai are clară ce priza mă-sii se întâmplă.
Vede că celui căzut în zăpadă îi scăpătă mâneca până la cot
pe mâna ridicată, în timp ce pădurarul, fie pentru că e prea
beat, fie pentru că, dimpotrivă, s-a trezit prea mult, repetă
ca un apucat:
– Tu eşti, tătucă? Chiar tu? Mă rog de mă iartă! şi se
aplecă peste cel căzut în zăpadă, iar Chiruţă dă să-l tragă
înapoi de poala cojocului, zicând:
– Aici nu-i lucru curat, cumetre! Nu-l asculta şi nu-i da
mâna! N-auzi? Au prins a hămăi câinii! Au tăcut atâta şiamu
ia-uzi cum hămăiesc în tot satul! Nu-i lucru curat!
– N-a fost lucru curat când nu ziceau nici mâr. Acuma
dacă-i auzi hămăind înseamnă că lumea se trezeşte, se
trezesc şi vecinii...
Şi pădurarul reuşeşte să-l salte de subsuori pe
omuleanul din troiene, spunându-i să se ţină de gâtul lui căl
duce acasă, la căsuţa lor de deasupra ponorului:
– Cu săniuţa ne ducem, tătucă! Cu săniuţa! Pe unde mi
te-ai pierdut, sărăcuţule?! Uite ce s-a ales din toată
sprinteneala ta, din puterea picioarelor tale…
Chiruţă rămâne uluit să vadă două arătări ieşindu-i
din ogradă, una îmbrăcată în cojoc şi pantaloni vătuiţi,
cealaltă doar în cămaşă şi pantaloni de vară, câinii lătrând
tot mai turbaţi prin mahala. Începe să latre şi câinele lui în
fundul cuştii.
Pădurarul iese în drum cu tătuca Lazăr în braţe şi nu
vrea să-l culce pur şi simplu în sanie. Ceva îl deranjează şi
nu mai ştie ce să facă. Bine că se pricepe Chiruţă cum să-i fie
de ajutor. Împrăștie omătul adunat pe fânul din sanie, apoi
frământă fânul să fie cald şi moale şi dezleagă calul de
stâlpul porţii în timp ce Stică îl culcă pe Lazăr în fânul curat,
îşi scoate cojocul greu şi miţos şi-l înveleşte din tălpi până
peste creştet. Apoi se cuibăreşte şi el în fân, cuprinzându-l
cu o mână pe cel învelit în cojoc, iar cu cealaltă smunceşte
326