Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

O ia la fugă fără să-i mai pese de suferinţele
degetelor din pantofi.
Şi cum se mai zbuciumă în următoarele ore pe
străzile oraşului ca să dea de aceeaşi biserică. Nu ştie de
ce îşi doreşte atât de mult să o revadă, de ce o caută cu
atâta insistenţă? Şi abia seara târziu se pomeneşte din nou
cu ea dinainte. Îi vede cupolele lucind în noapte. Nu mai
are răbdare să intre în ogradă şi să spună de data asta
Tatăl Nostru altfel decât ca pe o poezie la şcoală, să-l
spună cu inima şi mintea, nu doar cu buzele.
Numai că îl face să înmărmurească locului ceva
mătăhălos ce vine dinspre trepte. E un câine mare, numai
gingii şi colţi. Are un lătrat sinistru, mai ales după ce
lanţul nu-i dă voie să-l rupă pe cel ce îndrăzneşte să se
apropie prea mult de poara bisericii.
Lătratul acesta se ţine de el toată noaptea cu tot cu
imaginea colţilor şi a gingiilor dezgolite. I se face şi acum
frig pe dinăuntru de frică, acum când e amiază şi el e deja
în Moldova, aproape de casă, apropiindu-se de sat luând-o
pe de-a dreptul, prin livada golită de toamnă de sub
pădure.
Sacoul prea larg, stil sperietoare, îl face să arate de
parcă ar fi blestemat să fâlfâie în vecii vecilor bătut de
vânt pe faţa pământului. Unde mai pui că în urechi, pe
lângă lătratul acela turbat, îi răsună şi „Hei lume! Lume,
hei!” după ce în uşa vagonului ce l-a adus încoace apăruse
un cerşetor cu ochii goi şi cu armonica larg desfăcută pe
piept care striga: „Hei, lume!” apoi a început să cânte aşa
de fals încât erai gata să-i dai bani numai să tacă. Mai ales
că acel „Hei, lume!” spunea totul despre viaţa pe bâjbâite
pe care o duce Sava.
- Hei, lume! strigă şi Sava în livada pustie. Hei, lume!
Lume, hei!
Singura lui bucurie e că de bine, de rău, nu se
245