Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

cineva anume în ideea de a-l înşfăca de gât. Deocamdată
însă se simte destul de neputincios pentru aşa ceva. Se lasă
pe cimentul unei trepte de la intrare în vreme ce un glas
femeiesc, cumva cunoscut, continuă o conversaţie
telefonică începută ceva mai înainte.
– Da, mare năpastă, mare jale! – Cum n-are
importanţă? Halatul era alb, era lună plină şi o vedeau de
departe. – Care candidat, dragă? N-a mai venit nici un fel de
candidat, că şi-aici îi mare scandal. Acela s-a supărat că i-a
dispărut afişul cu fotografia lui cu tot, da' fără fotografie cică
n-o să ştim cum arată la faţă şi n-o să-l votăm... – Nu, nu
cred. – S-ar putea! Eu atâta ştiu, atâta-ţi spun! Hai, să-mi fii
sănătoşică!
Şi receptorul cade pe aparat. După o tăcere scurtă, se
deschide o fereastră şi se aude cum femeia aşază aparatul
pe pervaz, gata să transmită în direct un fel de reportaj de la
faţa locului:
– Alo! Larisa? Alo! Auzi-mă, fă! – Da, eu îs! S-a mai
întâmplat o porcărie la ferma noastră! Ni-ni! N-ai ghicit! – S-
o spânzurat fata lui Valentin Bârcă. – Nu! Cealaltă, mai mică!
Doriţa! – O dat de dânsa un paznic pe la şase dimineaţa, că
taman cânta imnul la radio... – Ei, cum adică cum? Cu un
cablu, ducă-se pe pustii... – Azi nu. Îţi spui eu că nu, încă nu
l-a văzut nimeni pe-aici, daʼ aseară venise şi el la petrecere,
numai că nu i-o plăcut nu ştiu ce, s-a răsucit pe-un călcâi şi
dus a fost! – Gata, gata, n-am timp!
Receptorul încalecă din nou aparatul, apoi se lipeşte
de aceeaşi ureche:
– Alo, Năstică! Te sun să-ţi spun că... – Cum cine? Eu,
Didina. Da, de la fermă te sun! Stai să-mi trag oleacă
sufletul! Ascultă-mă! Dora lui Bârcă şi-o pus capăt zilelor! –
Care nuntă? Care mire? – Şi-apoi nici nu se potriveau, că ea,
dumnezeu s-o ierte, era cum era, daʼ el, o-ho-ho! te-ar
deşela cu tot cu pat! – Ei, scuză! M-a luat gura pe dinainte! –
230