Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Hai că-l pun eu pe fugă, zice Stică, numai că să vină
Chiruţă să-mi deschidă poarta.
– Spune-i, fă, că de-aş putea eu veni acuma la poartă,
aş veni să-l bag în mă-sa, făr’ să mai am nevoie de ajutorul
lui.
Nevasta prinde mesajul, însă îl răstălmăceşte cum îi
convine:
– Chiruţă zice că nu se supără dacă sari peste gard.
Dar să ai un băţ în mână să te aperi de câine. Nu te uita că
nu hămăie, că amu se teme şi el de lup, da’ ia să păşeşti
dincoace şi-i vedea cum s-o repezi să te rupă.
Şi se aude o bufnitură, dovadă că nebunul de pădurar
chiar a sărit gardul.
Se iscă însă altă problemă. Chiruţă se teme ca nu
cumva acela să stârnească lupul din ogradă şi să-l abată
înapoi încoace, spre portiţă, trezindu-se cu botul dihăniei în
crăpătura uşii. Aşa că trage de toate chingile, reuşind să
apropie uşa cu încă un milimetru şi ceva. Trage din
răsputeri aşteptându-se la ce poate fi mai rău, mai ales că
aude o mişcare prin zăpadă, un fel de pâş-pâş înfricoşător.
Norocul lui că urmează un ciocănit civilizat în uşă şi
aude glasul lui Stică:
– Alo! Eşti acasă, cumetre?
Pădurarul nu apucă să mai facă şi alte glumiţe, fiindcă
Chiruţă iese val-vârtej din fortăreaţă, atins în amorul
propriu.
Totuşi, prin portiţa ce dă în ogradă trec strânşi unul în
altul, umăr lângă umăr. Pesemne că anume aşa se şi cuvine
să procedezi când ştii că viaţa îţi este pusă în pericol:
trebuie să uiţi de micile supărări. Şi să tragi cu urechea, să
auzi, de-o pildă, cum cad fulgii ciocnindu-se unul de altul,
apoi cum se prăbuşesc unul peste altul îngroşând troienele.
Primul deschide gura pădurarul, pentru a tuşi mai
întâi în pumn, apoi pentru a spune ce are de spus. Zice că s-
320