Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Referitor la casă. Casa e din cărămidă roşie şi are
acoperiş din tablă zincată. La intrare are două coloane ce
sprijină frontonul alb a cărui singură menire pare să fie
punerea în evidenţă a blazonul casei: un pătrat ieşit în
relief, plus nişte instrumente de tâmplărie, sculptate destul
de neglijent de-altfel – pe cât de simple, pe atât de greu de
înţeles şi, deci, neluate de nimeni în seamă.
În interior, salonul arată şi mai spaţios în oglinda
înaltă de-un stat de om. Dacă traversezi salonul, ajungi întro
încăpere retrasă, în odaia din fund, cum i se zice, care are
o singură fereastră şi dă direct deasupra trotuarului, motiv
pentru care oblonul e închis zi şi noapte.
Dar anume în această odaie retrasă şi răcoroasă,
nevasta gravidă descoperă ceva ce o pune pe gânduri.
Găseşte pe masă fărâmituri de pâine. Le adună în palmă, le
duce în bucătărie şi, fireşte, nu rămân nemâncate. Însă
găseşte şi a doua zi fărâmituri pe aceeaşi masă. Le strânge
iar. Dar apar şi a treia zi.
Ea nu poate să nu-şi ia soţul la rost, zicându-şi că
numai el ar putea să înfulece acolo, după ce, probabil, trage
un pahar pe ascuns, pâinea fiindu-i de zacuscă... Îi şi dă în
obraz că aşa şi pe dincolo, că de ce s-a apucat de băut? Ceea
ce pe el îl jigneşte până-n străfunduri. Şi pe bună dreptate,
cum să-l bănuiască că s-ar înfrăţi cu păharul tocmai pe el,
care dacă ar fi după voia lui i-ar alinia pe toţi beţivii în rând
cu criminali de război. La Haga cu ei!
Şi-acum dacă tot rămâne singur acasă, îşi zice să se
ocupe la modul serios de misterioasele fărâmituri, unde mai
pui că le găseşte din nou pe masă în camera din fund. Le
adună în palmă şi, răzgândindu-se în ultimul moment să le
guste, dă oblonul la o parte, deschide fereastra şi le aruncă
pe trotuar să le ciugulească vrăbiile. Însă vrăbiile ţopăie
peste fărâmituri şi nici nu le iau în seamă.
A doua zi intră în aceeaşi odaie cu noapte-n cap, îşi
23