Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Doi
4.
Pe măsură ce se apropie de poartă, băiatul îşi
presează tot mai strâns urechile între palme, căci ograda lor
devine tot mai asurzitoare. Păcănitul dement al “Drujbei”
alungă liniştea spre alte ogrăzi, spre alte case. Întredeschide
cu greu poarta doar cât să-i încapă capul şi aruncă o privire
peste prăpădul de dincolo. Nici Polar, câinele, nu-şi scoate
decât doar botul din cuşcă. Nu latră, nu urlă. Poate că
scheaună, dar nu se aude. Buturugile se tăvălesc în propriul
rumeguş prin ogradă, unele blocând poarta. Împinge din
răsputeri, intră.
Doi bărbaţi stau aproape tolăniţi pe treptele verandei
şi discută ca la ei acasă. Ambii poartă cămăşi de culoare
căcănie cu mâneci scurte. Ulciorul dintre ei îi menţine pe
aceiaşi lungime de undă, iar pălăvrăgeala lor, urmărită
dintr-o parte, aduce a film mut.
În mijlocul ogrăzii, Valentin Bârcă stăpâneşte cu
îndârjire „Drujba”, fără să-i dea vreo atenţie băiatului.
Acesta se lasă păgubaş în tentativa de a intra în casă prin
verandă, adică printre cei doi în căcăniu cu mâneci scurte.
Până una-alta nu-i rămâne decât să-şi facă de lucru prin
ogradă. Se apucă să care retezături în saraiul din fundul
ogrăzii în timp ce căcăniii de pe scări îi trimit bezele cu
nemiluita. Bezele? De fapt, buzele lor aşternute pe palmă îi
trimit tot damful unei beţii stârnite naiba ştie unde în ajun
şi care progresează acum în timp şi în spaţiu pe scările casei
lor.
55