Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

mahalaua deasupra lui, când deodată:
– Mai ai, mai ai? îl întreabă mătuşa Lenuţa de sus. Daʼ
poate nu mai ieşi de-acolo, că nu ţi-a mai rămas mult. De ce
să se chinuiască alţii cu săpatul? Ţi-ai săpat-o frumuşică,
întunecoasă şi...
– He-tu-ţi amorţirea mă-tii cu şuguiala ta cu tot! Nu teapleca,
fă, aşa tare, că-i mai cădea peste mine şi n-o avea
cine ne scoate. Du-te şi adu scara de la gura podului.
Ea aduce scara şi el se ridică din groapă fuscel cu
fuscel ieşind la suprafaţă, mă rog, nu chiar ca un înviat din
morţi, dar cel puţin ca cineva care face repetiţie generală în
acest sens.
Şi cum pune piciorul pe malul gropii începe a da
indicaţii, cerându-i mătuşii Lenuţa să nu plece, fiindcă are
nevoie de-o mână de ajutor. Motivul, însă, e cu totul altul.
Vorba e că după amiază zăpada s-a lăsat puţin şi a dezgolit
nu doar cornul vacii, ci şi o bucată de frunte cu un ochi larg
deschis. Şi n-ar vrea să săvârşească lucrarea singur, urmărit
de ochiul acela. Totodată îl îngrozeşte gândul că împingând
vaca în groapă, animalul ar putea să se prăbuşească pe
spate în adâncul gropii, el trebuind să suporte bufnitura de
unul singur. S-ar sfărma totul în el.
Anume din acest motiv începe a căra braţe de fân,
umple groapa până la jumătate cu fân, auzind cum fânul
foşneşte moale în adâncul întunecos. Iar când o târăsc pe
Alba pe zăpadă, el de coarne, iar mătuşa Lenuţa de coadă,
făcând-o să alunece spre marginea gropii cu spatele, lui i se
pare din nou că trece printr-un vis urât şi aşteaptă să se
trezească. Dar până s-o mai trezi, o împinge doar el pe
ultimii centimetri proţăpindu-se între picioarele ei ţepene.
Şi Alba cade destul de lin în fân cu picioarele în sus şi
cu ochii la chenarul înstelat de sus unde se apleacă să o
vadă cum a căzut două umbre, care sunt de părere că îi stă
bine aşa, în fân cu picioarele în sus. Nici nu le vine să arunce
333