Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

păşească spre scările verandei, însă îl ţine locului o
crenguţă de trandafir ce i se agaţă de pantaloni. O îndoaie,
ascultă cum pârâie, o rupe de tot şi o lasă cu gâtul frânt,
apoi îşi ridică fruntea văzându-şi chipul ciufulit reflectat în
sticla ferestrei.
Şi vede totodată prin sticlă un punct alb pe masa din
camera din fund.
Sticla geamului nu are prea mult timp de când e
prinsă între cercevele. Ţintele încă nu au prins la rugină,
încă mai lucesc argintii în jurul ochiului de sticlă, asemeni
unor gene brumate. Iar în adânc albeşte cristalin irisul. E
vorba de punctul acela alb de pe masă care, privit mai cu
atenţie, se dovedeşte a fi un Cub de Zahăr.
Iar faptul că nu găseşte tocmai acum cheia de la
verandă i se pare o nedreptate strigătoare la cer. Cum adică
să nu poată intra în casă? Unde-i cheia, mamă? Dacă n-o
găsesc, rup uşa, fărâm broasca şi totuna intru.
Numai că nu e nevoie de atâta sacrificiu. E suficient să
urce treptele, să apese mânerul şi uşa se deschide.
Veranda e fără masă, fără scaune... Lângă peretele din
fund tronează în ghiveciul ei masiv Tropicanca, ridicânduse
din pământul uscat cu două frunze verzi în vârf, atingând
tavanul. Sava păşeşte cu mare băgare de seamă străduinduse
să nu scoată nici un scârţ de podea, să nu stârnească nici
un ecou prin încăperile goale. Şi rămâne total uluit când în
camera din fund dă peste tătuca Lazăr.
Acesta stă la masă cu pălăria pe cap, ţinând la piept un
pahar aproape plin cu o băutură înceţoşată, iar pe luciul
mesei în faţa lui albeşte acelaşi Cub de Zahăr.
– Chiar îmi spuneam, zice moşneagul, cine ca cine, daʼ
Sava numaidecât are să mai treacă pe-aici. Şi văd că am avut
dreptate. Am avut grijă să-ţi aduc şi cheia.
– Cine, mama ţi-a lăsat-o?
– Daʼ de unde?! Pe mamă-ta n-a mai văzut-o nimeni în
248