Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

21.
Silueta lui Aurel apare ca trasă cu tuș în pătratul
însorit al uşii larg deschise de la capătul pavilionului. După
soarele de-afară, în semiumbră i se face întuneric înaintea
ochilor. Aude clefăitul porcilor de-o parte și de alta, îi și
vede tolăniți pe jos dincolo de treucile goale. Mișcă din
urechi, dau din cozi apărându-se de muște până hăt la
celălalt capăt al pavilionului, unde în pătratul alb al intrării
de dincolo se văd siluetele mai multor oameni, care când îl
văd venind se arată, naiba ştie de ce, foarte surprinși. Se
feresc din calea lui. De fapt, îi fac loc să treacă și chiar îl
îndeamnă să ajungă într-un anumit loc, iar când se apropie
de locul cu pricina, vede grămezi de paie dincolo de o
îngrăditură metalică.
Soarele ce pătrunde cu raze oblice printr-o mică
deschizătură orizontală în perete, face ca paiele să pară
poleite cu aur, aproape că sunt orbitoare, împiedicându-l să
vadă ceea ce se pare că văd toţi cei care se uită într-acolo.
Pesemne că chiar ascund ceva foarte important.
Se dă mai aproape şi desluşeşte ceva alb, un halat alb,
dar şi picioarele dezgolite ale cuiva. O vagă presimţire îi taie
respiraţia. A, nu se poate. Ce să caute Dora aici în halat alb?
Totuşi, zăreşte sub halat poalele rochiei negre şi cerul se
prăbușește peste el. Trece dincolo de îngrăditură, păşeşte
împiedicat peste braţele de paie. Șocul trece într-o enervare
soră cu demenţa. Supărat că nimeni nu s-a priceput să-i
tragă poalele rochiei peste genunchii zgârâiați și murdari de
baligă, scapă o înjurătură. În schimb s-au priceput să-i
acopere faţa cu nimic altceva decât cu un ziar – un număr
de „Komsomoliskaia Pravda” cu pozele unor tineri veseli.
De sub optimismul lor iese capătul unui cablu care e
227