Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

sat de-atunci. Mi-a adus-o Anişoara.
– Despre tata ce se mai aude?
– De unde să ştiu eu? Cu vreo două săptămâni în urmă
încă era închis la Călăraşi. Aştepta judecata.
– De Paraşutist nici nu te mai întreb.
– Nu mă întreba. L-au dus direct la Chişinău. Cică mai
are nişte încurcături cu legea, l-a umplut de sânge pe unul
de-al lor de la rachete.
Tătuca Lazăr sorbeşte din băutura lui ceţoasă,
plescăie din buze, şi schimbă deodată tema zicând că
adineauri, când l-a văzut cum îşi turteşte nasul de sticlă, a
crezut că are să-l certe că le-a intrat în casă.
– A, eu mă uitam la... Sava nu ştie cum să-i zică. La
bucăţica asta de zahăr de pe masă! Nici nu băgasem de
seamă că eşti aici.
– Înseamnă că te-a prins. Te-a şi luat de partea lui
Cubul, te-a îmbrobodit ca pe Iordăchescu acela, ştii tu care...
– Cum să nu ştiu, dacă tot matale mi-ai povestit!
recunoaşte Sava şi dă să atingă Cubul cu mâna, însă
bătrânul tuşeşte dezaprobator.
– Şi chiar nu-mi spui pe unde-ai umblat şi te-ai
vânturat?
– Vin de la Odesa.
– A, oraşul fraierilor...
– Nu ştiu, mie mi-a plăcut acolo. Acolo-i marea.
– Cu mare sau fără mare, tu te-ai simţi bine oriunde.
Tu eşti din cei care prind rădăcini peste tot. E-he, crezi că
nu-mi dau eu seama că dacă te-ai fi nimerit în gară la
Călăraşi când trecea trenul la deal, spre Cernăuţi, şi nu la
vale înspre Odesa, te-ai fi pomenit undeva prin Bucovina
sau tocmai dincolo de Tisa şi tot bine te-ai fi simţit. Dacă nu
dădeai de mare, dădeai de munte şi tot erai mulţumit.
– Poate. Eu n-am văzut niciodată munţii. Se spune că
la munte iarna vine mai devreme, bate bruma mai devreme,
249