Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

şerpuieşte drumul. Iar când uriaşul creţos s-a desprins de
ea fără să-i zică nici câr, nici mâr coborând la poalele unui
deal, şoferului i se făcu milă de biata fată aşa de lungă şi aşa
de tristă. A tras frâna de mână, a coborât şi i-a vorbit
lunganului aşa:
– O cheamă Geta. Lucrează în satul de după pădure, la
Poştă. Eu cred că-i de calibrul tău, măi frate! Flăcăii din sat
tre să umble cu scara în jurul ei. Ce zici? Să-i spun că
poimâine, mai către seară, treci pe la Poştă să te abonezi la
„Femeia Moldovei”? Să te aştepte?
– Da, să mă aştepte!
Şi s-au ţinut de cuvânt tustrei: şoferul pentru că i-a
spus ei, ea că l-a aşteptat, iar el că a venit la Poștă.
(Acu, cei doi nouraşi din zare arată mai puţin speriaţi
şi strălucesc argintii pe de margini.)
Aurel e pe punctul de-a scoate un muget devastator.
Când o fi crezând ea, la urma urmelor, că se culcă lumea să
facă amiaza? E deja trecut de unu. E unu şi-oleacă! Observă
că umbra rampei de lansare s-a scurtat la minimum pe
betonul fierbinte.
Şi ce mai rampă de lansatoare! Oricâte rachete
antigrindină ar lansa, în ochii lui va arăta ca o praştie. E şi
normal, după doi ani de armată sub burţile rachetelor
balistice. Acolo erau adunaţi în jurul unui glob pământesc
ce ocupa tot centrul sălii de instructaj și li se desena cu
arătătorul prin aer zborul rachetei balistice trimise spre
ţintă. O şi vedeau cum trece peste continente, peste mări şi
oceane, urmând să facă prăpăd de cealaltă parte a
pământului.
Acum însă, aici, pe această înălţime golaşă, e ca un joc
de copii să urmărească din spatele instalației-antigrindină
cum gâdilă rachetele cerul pe o rază de până la 10 km. Le
vede cu ochiul liber cum se împlântă în nori şi cum buhnesc,
apoi, ca nu cumva să-o cadă cuiva în cap tubul rămas gol
135