Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

pomenească trântită în aşternut simţind ce înseamnă
revanşa unui bărbat când îi apare cea mai mică posibilitate
de a recupera plăcerile pierdute sau numai amânate.
– De câte ori ai zis că vii, că vii şi n-ai mai venit, măi
fato! îi dădu el în obraz. Şi data trecută, când te-am primit
omeneşte în casa mea, ai lăsat să curgă apa în baie, ca să
cred că faci duş, şi ai şters-o englezeşte lăsându-mă golpuşcă
în aşternut.
Frigiderul se scutură ca de friguri începând a hurui,
ceea ce o enervează şi mai mult decât lamentaţiile lui
Floresco şi îşi dă seama că n-a mai fumat hăt de prin
noiembrie, când strivise ultimul chiştoc într-o coajă de
banană la balconul hotelului “Codru”.
Anume atunci îi şi venise ideea să se răzbune. Îşi
dăduse deodată seama că ar fi în puterile ei să-l facă pe
Octavian să se ştie legat prin sânge de trupul ei. Ce
curajoasă îşi închipuise că poate fi! Era pe la începutul lui
noiembrie, cânta fanfara în parcul din faţa hotelului şi ea
urmărea de la balcon cum doi băieţei şi o fetiţă, intraţi în
bazinul havuzului deja secat din parcul de vizavi, fugăreau
mingea printre lucirile de inox ale unor peşti încremeniţi în
aer. Bazinul cenuşiu, mingea roşie, peştii strălucitori. Fetiţa
vocifera, ratând mereu mingea, pentru că băieţii nu se
grăbeau să i-o paseze şi ei, căutând să o scoată din joc.
Acum ar trage din nou o ţigară, de-ar avea una!
Floresco nu-i fumător. Să ceară de la student? Dă-l încolo! Îl
aude zăngănind din nişte obiecte metalice, aranjându-le
într-un vas. Şi vine cu vasul acela la bucătărie – un
sterilizator în care instrumentele arată reci ca ţurţurii ce
atârnă sub balustrada balconului.
– A, salutare! zice el. Probabil îţi dai seama că nu-i
neapărat nevoie să facem cunoştinţă, să ştim cum ne
cheamă.
– Oricum, mie Dora îmi zice.
102