Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

asupra celeilalte clădiri, mult mai bătătoare la ochi datorită
culorii de-un roz albicios al pereţilor, un roz cazon,
insuportabil.
– Atunci află, dacă nu cumva ştii mai bine decât mine,
că sub acoperişul acela s-a proslăvit pe vremuri
Iordăchescu. Numai că în loc de Cafeneaua-restaurant
„Codru” pe care o vedem acum, după război încă se mai
numea Cafeneaua lui Meer. Şi ce mai teorii inventa
Iordăchescu pornind de la Cubul de zahăr pe care şi-l punea
în faţă pe masă! Ideea era că întregul univers putea să
încapă într-un singur cristal din Cubuleţul acela.
Şi Orest îi dă înainte cu tot felul de fantezii, cele mai
multe fiind ale lui, nu ale lui Iordăchescu, în timp ce Sava se
deconectează total, privirea fiindu-i concentrată hipnotic
asupra culorii roz a pereţilor de peste drum de cafenea. I se
năzări că ar vedea prin pereţii aceia o zvârcolire de trup
chinuit şi că o privire disperată răzbate de-acolo până la el,
totul fiind învăluit în roz spălăcit. Face un gest să-l
împrăştie cu mâna, cedează însă în faţa distanţei.
264
25.
Abia peste o oră şi ceva, când se opreşte la câţiva
metri de clădirea roz şi când repetă gestul atingerii cu mâna
înţelege că aici distanţa dintre el şi tatăl e şi mai mare, iar
pereţii şi mai de neatins. Rotocoale de sârmă fină şi sârmă
ghimpată apar pe linia acoperişului, pe zidurile curţii din
spate, gratiile ferestrelor reprezentând – culmea cinismului
faţă de ideea de libertate – un soare din vergi de oţel răsărit
pe linia pervazului. Să-l strige? I-ar răspunde dacă l-ar auzi?
Presimte că nu surzenia se lăţeşte între ei, nu
distanţele îi despart. Între ei se ridică bolţi cu vârcolaci,
numai eclipse între ei, numai lilieci lipicioşi ce încâlcesc