Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

pregătiţi să-l doboare învârtind în mâini furci, sape, seceri,
topoare.
Din încercuirea cea mai primejdioasă scapă sărind
peste un gard din plasă de sârmă şi nimereşte într-o
văioagă cu pruni şi cireşi unde fuga lui e întretăiată de o
culoare aprinsă, un portocaliu pâlpâitor încâlcit între
crengi. Zboară peste amestecul acela mătăsos, apoi peste
tufe de fasole până când simte că nu-l mai urmăreşte
nimeni. Şi asta pentru că rămân toţi în urmă repezindu-se la
pata aceia portocalie şi trăgând fiecare cât poate de tare să
rupă cât mai mult.
El sare ceva mai eliberat de spaime prin desişul unor
tufari înţesaţi cu ierburi înalte şi în cele din urmă iese la loc
deschis.
Se pomeneşte pe un vârful de deal. Se opreşte şi
ascultă. Nu mai aude huiduieli.
A dispărut şi mirosul înfricoşător de om, miros care îl
făcea să-şi simtă sângele ţipând în gâtlej.
O, şi ce privelişte i se aşterne la picioare! Priveliştea
unei văi cunoscute.
24.
Când era mic venea des pe aici, pe Valea Stânei, unde
chiar există o stână. Venea vara la scăldat. Acum stâna e
aciuată dincolo de pârăul pierdut printre tot felul de tufe de
baltă pe care nu le mănâncă nici oile, nici caprele, pârâul
lăţindu-se ceva mai jos într-un heleşteu, care cândva era un
iaz cu apă adâncă şi limpede. Pe oglinda heleşteului lunecă
două lişiţe cu tresăritul lor specific, iar pe sub ele lunecă
norii şi, probabil, o mulţime de lipitori.
În faţa stânei un omulean aruncă dintr-o căldare
mâncare câinilor. Oile nu se văd, doar tălăncile li se aud
255