Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

10.
Mersul prin nămeţi le ia ceva timp şi eforturi, dar
merită.
După ce cotesc prin albul noptatic pe o ulicioară fără
nicio urmă de om, doar cu un şir de punctişoare lăsate de
mersul unei pisici singuratice, pletosul îi face semn să
treacă prin spărtura unui gard atât de şubred încât Dora
are impresia că dacă s-ar sprijini cât de cât de el, s-ar
prăvăli în zăpadă cu tot cu scândurile putregăioase. Se
apleacă, trece prin spărtură având grijă să nu atingă nimic
nici cu umerii, nici cu încălţămintea.
În clipa următoare aproape că se împiedică de cel
care ar trebui, vezi bine, să le permită să treacă. Un neica
nimeni înfofolit într-un fular lânos, nevopsit, barba
ieşindu-i pe piept de sub acelaşi fular, sunătoare din cauza
ţurţurilor.
– Bună, bade!
– Bună, frate!
Dar şi mai ciudat e că pletosul îl îmbrăţişează pe cel
apărut de sub gard. Şi nu numai că îl îmbrăţişează, se şi
pupă unul pe altul, adevărat cumva pe lângă obraji. Şi nu
numai că fac şi una şi alta, dar o fac de trei ori: peste
umărul stâng şi peste umărul drept, pletosul ţinând
purceluşul sub braţ şi dând astfel impresia că ar participa
şi acesta la îmbrăţişare. Dora îşi zice că e o îmbrăţişare în
trei, care însă ar putea fi şi în patru, dacă ar îndrăzni şi ea
să li se alăture. Mai ales că se simte surprinzător de bine
în compania lor.
- Luaţi-o tot înainte pân’ îţi da de perete, ştii tu care
perete, zice bărbosul. Acolo are cine să vă îndrume mai
departe. Hai, vorba ceea, să ne trăiţi că ne trebuiţi.
119