Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Gata, nu mai plâng... Mititica, fata mamei! S-aaa dus,
s-a supărat pe noi şi n-o s-o mai vedem.
– Hai, te rog, linişteşte-te. Şi spune-mi ce ştii despre
Aurel, Paraşutistul?
– Da’ ia să-mi spui tu mie, măcar era el Paraşutist?
– Ştiu că nu era. Aşa îl porecleau ai lui în deal la
rachete.
– Ne-a avut de proşti. I-au dat cincisprezece ani.
Numai cincisprezece...
– Pentru ce cincisprezece ani, mamă? El nu avea cum
să-i facă vreun rău Dorei. Doar a stat în noaptea aceea la
canton... Le-am spus-o şi celor de la procuratură. N-are nici
o vină.
– Le-ai spus-o, numai că nu-i clar de ce n-a stat la
banchet. Trebuia să rămână la banchet lângă Doriţa
noastră. De ce-a lăsat-o singură... singură printre...
– Vai de capul lor dacă pot crede una ca asta despre
Aurel! Şi Veterinarului cât i-au dat? Cât a luat pentru porcii
furaţi?
– N-a luat nici o zi.
– Nici o zi?
– Da, pentru că o reieşit că prostul de tată-to a umblat
cu porcii de vânzare şi ne-a băgat în porcăriile lui pe noi
toţi.
– Şi Floresco?
– Ce Floresco? Pe-aista nici măcar nu l-au chemat la
judecată.
– Bine, dar a tras cu arma în Aurel şi în Dora. Şi după
cum spunea moş Chiruţă, în noaptea banchetului Floresco
se ţinea numai de Dora pe-afară. O pusese să îmbrace halat
alb s-o filmeze. Asta o ştii şi tu!
– Da, îmi pare şi mie că ceva nu se leagă, ceva nu-mi
iese nici azi la socoteală în legătură cu Floresco aista…
Aşteaptă. Nu pune receptorul. (Vocea mamei se
277