Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

vede-o trecându-i pragul! Nu, nu se poate să nu fi fost
sinceră când i-a mărturisit printre săruturi:
– Înţelege-mă, te vreau şi eu, dar nu aici. Mai bine
acolo, în bârlogul tău din deal. Să facem împreună amiaza
acolo! Doamne, de când aştept să dau de unul ca tine! Că eu,
de-ar fi după voia mea, i-aşi nimici pe toţi cei care au mai
puţin de-un metru optzeci!
Ea are un metru nouăzeci şi şapte. Cu doar opt
centimetri sub nivelul lui Aurel.
El nu s-a mai tuns de câteva luni, de când a fost obligat
să părăsească „Centrul antigrindină”, fiind pedepsit să
stârcească pe acest vârf de deal, astfel încât îşi poate reface
moaca de până la armată. După atâta tunsoare soldăţească,
îşi simte din nou cârlionţii. E o plăcere să şi-i apese cu
palma şi imediat să-i simtă cum se încârlionţează la loc. Dar
şi mai mult i-ar plăcea să şi-i simtă apăsaţi de palmele ei. Ce
tipă, Doamne! Şi bine că nu s-a lăsat dezbrăcată în spaţiul
strâmt din clădirea Poştei, unde nu ar fi rezistat nici un
scaun şi nici o masă sub greutatea trupurilor lor. Iar
varianta podele ar fi însemnat tăvăleală, nimic mai mult.
Când a văzut-o în autobuzul aglomerat pornit de la
Nisporeni pe șoseaua hopuroasă şi s-a întâmplat să-i prindă
privirea, capetele lor ieşind deasupra tuturor cu ceafa în
plafon, în ochii ei tremura întrebarea: „Tu eşti? Chiar tu eşti,
dragule?” Şi încet-încet, fiindcă gropile ţineau cu ei,
pasagerii împingându-i parcă special unul spre altul la
fiecare scuturătură, au continuat să se apropie, ca în cele
din urmă să rămână lipiţi unul de altul şi după ce pasagerii
se răriseră de la un sat la altul. N-au schimbat însă niciun
cuvânt, asta cerând mult mai multă responsabilitate decât
un simplu schimb de priviri.
Dar cineva înţelegea foarte bine ce se întâmplă cu ei.
Ochii din oglinda retrovizoare vedeau mai mult cum se
încovoaie cei doi sub plafonul autobuzului, decât cum
134