Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

I se alătură lăsând totul baltă. Şi ţine să precizeze că
uneori îl cam ia gura pe dinainte. Unii se şi miră: cioban şi –
limbut. O moară stricată pe lângă stână. Lui însă nu-i pasă
ce zice lumea. Că dacă nu se ţine fluierul de el, dacă nu-i este
dat să-i zică din fluier şezând pe-un braţ de fân cu mioara
de-o parte şi câinele de cealaltă, ce altceva să facă?! N-are
omul auz muzical, n-are şi n-ai ce-i face! Nu-i rămâne decât
să dea glas gândurilor care-i vin şi-i tot vin din toate părţile!
Ici îi aruncă o vorbă deşteptă unui cârlan, dincolo are
cuvinte de mângâiere pentru o capră, că are în fiecare
turmă şi câte-o capră, pentru orice eventualitate; mai încolo
se apucă să-i povestească întâmplări cu pisici unui câine
jerpelit şi tot aşa...
– Orest mă cheamă, zice el. Nume vechi mi-a dat
mama, să mă deosebesc dintre ceilalţi când m-o striga. Că
dacă mi-ar fi zis Ion, când m-ar fi strigat cineva în mulţime,
pe-un stadion undeva, şi-ar fi întors capetele o mulţime de
nechemaţi.
– Mie Sava îmi spune.
– Foarte frumos, foarte plăcut! zice celălalt având
nişte clătinări de cap destul de bizare. Care va să zică, merg
doi porniţi la drum lung, merg şi merg, pe unul îl cheamă
Orest şi-i bun de gură, pe celălalt Sava şi-i mohorât, şi-i
abătut, nici de vorbit nu vorbeşte, nici de zâmbit nu
zâmbeşte, numai cată la drum şi oftează.
– N-am oftat. Ţi s-a părut.
– Ei, zic şi eu aşa. Adică mergi şi mergi pe-un drum
lung şi din când în când oftezi. De, calea-i grea şi
anevoioasă.
Sava se opreşte în loc:
– Să ne înţelegem aşa: dacă mă auzi oftând, înseamnă
că trebuie să mă laşi în pace.
– Îmi place tocmeala. Am şi bătut palma. Şi când
drumeţul cel mohorât va ofta, drumeţul cel vorbareţ va
257