Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Sava pisează covorul cu călcâiul strivind viermele. Să
nu mai ajungă la înfloritul merilor. Căci ar fi o mare
nedreptate ca viermele, prefăcut în fluture, să ajungă în alte
şi alte livezi, să zboare printre alte şi alte crengi înflorite
devenind ba fluture, ba vierme, ba fluture, ba vierme la
nesfârşit....
– Unde mi-i Cubul? strigă şi împinge uşa cu
genunchiul, dând buzna în dormitor.
Sare pe ea în aşternut. Îi saltă capul de pe pernă, o
strânge de gât. Ea se zvârcoleşte reuşind să se ridice pe
şezute, apoi se ridică în picioare la mijlocul patului cu
greutatea trupului lui atârnându-i de gât. E la fel de goală ca
şi în baie. La început încearcă să scape de el, apoi,
dimpotrivă, îl cuprinde cu ambele mâini într-o îmbrăţişare
sufocantă, să nu-i mai umble cu gura pe la gât, pe la ureche,
gata să o muşte sau doar să o sărute până la sânge, să nu-i
mai umezească sânii cu gura lui de copilandru, să nu-i mai
răscolească aşternutul şi nici pe ea în căutarea Cubului de
Zahăr.
Totul durează la nesfârşit, Sava încăpăţinându-se să
creadă că nu ar fi el cel răsturnat pe pat, înfrânt, căruia ea îi
apasă gâtul cu talpa goală şi-i tot strigă: „Şarpe! Şarpe!
Îngeraş cu faţa belită! Hai, muşcă! Muşcă-mi călcâiul! Hai,
hai, vreau să-ţi simt dinţii!”
Şi urmează muşcătura, adâncă şi răcoroasă! Vede
sângele ţâşnind din călcâiul ei, stropind aşternutul. Ea se
rostogoleşte goală spre perete, se zbate puţin, apoi se
linişteşte întinsă cu faţa în sus. Însă ochii îi rămân larg
deschişi cu o privire năprasnică. Rămân deschişi şi după ce
nu mai răsuflă deloc. Şi el nu se pricepe să-i tragă pleoapele
în jos.
Peretele de deasupra ei e ocupat în întregime de
Harta Lumii pe al cărei cuprins începe a se limpezi de ziuă.
Se face dimineaţă peste toate continentele. În clipa asta un
306