Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Aşa-i: creşte copii, îmbracă-i, hrăneşte-i, pune-i la cale şi pe
urmă cranţ! – Cum de unde ştiu? Ei şi ce dacă n-am copii?
He-tu-ţi! Gata! Sănătate!
Şi din nou zgomotul receptorului, apoi discul, discul,
discul rotit parcă pe spatele lui:
– Alo! Unde-i, măi, mă-ta? – Cu cine la gard? – Spune-i
să-i spună Mariei s-o aştepte puţin că pe urmă are să-i
spună ce-am să-i spun eu!
Urmează o aşteptare prea lungă pentru nerăbdarea ei,
apoi pufneşte ca un balon spart:
– Hu! Tu eşti? Amu când ţi-oi spune o noutate, ai să
cazi jos! – Daaa? Şi Maria de unde ştie? – Că ghine zici! Am
sunat-o eu adineaori şi i-am spus! – Seriosss? Înspre
pădure, zici? Înseamnă că vin încoace. Chiar îţi mânţămăsc
pentru noutate! – Gata, nu mă mai ţine de vorbă!
Didina iese val-vârtej din clădire, gata să se împiedice
de Aurel. Se răsuceşte în viteză zicând doar ca pentru sine:
– Iaca şi conu mire! Dacă ştiam că eşti aici, nu le
spuneam că ai şters-o! Oricum gura satului n-o mai opreşti!
şi îşi continuă mersul grăbit spre lumea de la celălalt capăt
al galeriei.
O aude spunându-le că vine miliţia, moment în care
acolo se stârneşte un fel de vânzoleală înăbuşită şi lui Aurel
nu-i rămâne decât să-şi imagineze cum o ridică pe Dora de
jos şi o duc pe mâini şi o culcă înapoi în paie, cum îi strâng
la loc cablul în jurul gâtului şi-i pun gazeta pe faţă, ca să
pară proaspăt coborâtă din grindă, numai bună de
fotografiat, numai bună de pipăit şi de adulmecat de către
băieţii de la criminalistică.
Iar Aurel păşeşte pe coridorul răsunător din Casa
Specialiştilor, împinge din mers o uşă oarecare şi aceasta
chiar se deschide. Veterinarul stă în picioare în spatele
biroului şi răsfoieşte nişte mape fără să-l ia în seamă. Abia
după ce mototoleşte în pumn o hârtie şi o aruncă la coş, fără
231