Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

sprijină fruntea de masă.
Bârcă îl ia de subsuoară, la început uşurel, ca mai apoi
să înţeleagă că e nevoie de forţă nu şagă, se opinteşte
încurajându-l să stea pe picioare, apoi reuşeşte să-i dirijeze
mersul ba cu o vorbă bună, ba cu îmboldiri sub coaste spre
tinda casei, de unde îl scoate în cerdac, apoi o iau pe scări în
jos şi ajung la în maşină. Îl prăvăleşte pe bancheta din spate
unde nimereşte cu cotul exact în pachetul cu făină de
popuşoi, făcându-l praf, iar după mai multe răsuciri în
căutarea confortului, salonul Jiguli-ului arată ca interiorul
unei mori.
În clipa asta apare Anişoara:
– Încotro, tată? Mama Aglaia dă ochii peste cap.
– Da? Şi cu-aista ce facem?
– Invită-l să înnopteze-n casă.
– Invitaţie-i trebuie lui amu! Ajută-mă să-l car.
Îl tăbârcesc într-o odaie destul de răcoroasă. Rămâne
acolo numai cu Anişoara, tatăl fiind chemat de strigătele
băiatului care caută chibrituri să aprindă lumânarea. Ea își
face de lucru cu nasturii lui, îi smulge cămaşa din pantaloni
şi-i suflă făina de pe piept ca pe-un obiect de anticariat,
„obiectul” râzând fericit şi făcând crivatul să scârţâie nu
tocmai bucuros de o asemenea povară.
Adoarme cu un surâs în colţul gurii, ca împuşcaţii în
inimă. Şi visează fluturi de toate culorile trecând printr-o
poartă înaltă. Fluturii se duc înainte, el rămânând în urmă,
dându-şi seama că e şi el un fluture, doar că zboară fără
spor, poarta i se arată tot mai departe. Descoperă că e prins
cu un bold ca în insectar, fixat pe-un colţ de masă într-o
ogradă cu multă verdeaţă şi albituri întinse la uscat.
Degeaba se zbate să scape. Adică nu chiar degeaba – face
crivatul să scârţâie.
Întredeschide ochii să vadă ce se întâmplă înafara
visului. Totul i se arată şi mai încâlcit, închide ochii la loc şi
154