Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Trebuie să duhnească numaidecât de la tine a vodcă. Le-am
spus că am să te îmbăt ca să nu simţi durere.
– Ei, şi tu, numai jumătate. Păi cu o asemenea ocazie îl
beau până la fund! Hai, să-mi fii sănătoşel!
– Mulţumesc!
– Alo, nu ţie-ţi urez sănătate. Lui, firicelului de-aici, şi
ea îşi mângâie aproape plângând burtica.
– Frumos din partea ta. Să-ţi trăiască! zice el şi
porneşte iar spre uşă, numai că din nou se plesneşte cu
palma peste frunte.
Urmează o scenă mai puţin plăcută, dar probabil
absolut necesară pentru credibilitatea a ceea ce ar fi trebuit
să se întâmple în această încăpere. Fără să stea prea mult pe
gânduri, studentul începe a se scormoni cu degetul în nas
până îi dă sângele peste buze, îmbibă cu sânge nişte fâşii de
tifon, nişte tampoane de vată, lasă să cadă picături pe
parchet, lasă urme de sânge în cadă la baie, apoi se întinde
jos pe spate cu faţa în sus şi stânga ridicată spre tavan, iar
după ce îşi mai ticseşte şi un dop de vată în nara
sângerândă, nu trec decât câteva clipe şi pacientul iese din
convalescenţă, îşi spală faţa, devine mult mai frumos decât
la sosire şi îşi ia rămas bun cuprins de o mare bucurie
interioară şi iese pe uşă fredonând, fals, ce i-a rămas în
ureche din Lalelele din Amsterdam.
Rămasă singură, – de fapt acum nu mai e deloc
singură –, ea se înfăşoară într-un cearşaf de la subsuori
până peste glezne, soarbe vodca din pahar de parcă ar fi
foarte fierbinte, nu foarte tare, mai varsă câte ceva peste
fotoliu, apoi se ridică şi se îndreaptă tot mai ameţită spre
divan, se culcă cu mâinile încrucişate pe pântece, cum o şi
găsesc cei doi peste aproape două ore, răstimp în care
vodca a făcut ce-a vrut din mintea şi simţurile ei.
Totuşi îi aude când intră în apartament, dar nu
deschide ochii. Îl simte pe Octavian după mirosul apei de
107