Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Zece!!!
Rezistă! Cum să nu reziste?
Eu scot Cubul de Zahăr din pahar cu linguriţa. Ceaiul
se prelinge aburind pe laturile cristaline. Îl las să lunece
direct pe luciul mesei. Muchiile îi sunt încheiate cu stricteţe
la toate colţurile. Nici o ştirbitură. Oricât m-aş învârti în
jurul lui, fie şi cu lupa, nu i-aş găsi niciun cristal lipsă.
Îl ating cu limba. E dulce. Ca orice Cub de Zahăr.
Din păcate nu-l pot împinge afară din text ca să-l
puteţi atinge şi voi cu limba. E limpede de ce. Deoarece încă
n-am atins o asemenea performanţă în ale descrierii, încât
Cubul descris să-mi iasă atât de real, încât să vi se facă frică
nu cumva să vă lunece de pe pagina cărții pe care o citiți.
Nu, eu nu am de gând să-mi pierd vederea sau să-mi
ard buricele degetelor prin tot felul de laboratoare pentru a
afla din ce i se trage acestui Cub de Zahăr netopirea. Unde
mai pui că ultimele laboratoare în care aş mai fi avut careva
şanse să-i aflu secretele au dispărut odată cu anatemizarea
tagmei alchimiştilor, ale căror experimente erau în stare să
dezvăluie mult mai multe mistere decât erau în stare chiar
ei să le descrie pe înţelesul celor care îi şi aşteptau în pieţe
să-i împingă pe rug.
Altfel zis, m-am resemnat în privinţa șanselor de-a
mai afla câte ceva despre Cubul de pe masa mea. Se cuvine
să mă mulţumesc doar cu ce mi-a fost dat să aflu tot
bântuind laolaltă cu personajele prin acest roman. Nu-mi
doresc neapărat să aflu de unde s-a luat pe masa mea, lângă
maşina mea de scris. Dacă, nu – nu! vorba alchimiei.
A fost cum a fost, m-a găsit unde m-a găsit: la masa
mea de scris. L-am sucit, l-am răsucit (probabil se simte
343