Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

trădând brazdele unei arături de toamnă. Undeva printre
brazde se şi pierd săriturile şoldanului. Le tot dibuie cu
cătarea armei. O ia în curmeziş pe arătură, apoi se învârte
pe loc foarte atentă la toate spinările dezgolite ale
brazdelor, moment în care cătarea ţinteşte o brazdă ce se
arcuieşte ca o virgulă luând-o la sănătoasa cu urechile
întinse aerodinamic pe spate. Prinde şi prinde viteză, doar
că ţâşneşte în direcţia ei o limbă de foc şi virgula sare în sus
devenind o clipă punct şi virgulă, apoi – punct.
Ecoul împuşcăturii ajunge, o clipă mai târziu, la
urechea băiatului. Vede cum tatăl înşfacă iepurele de pe
arătura înzăpezită, apucându-l de picioarele de din urmă şi
ridicându-l la nivelul pieptului.
– I-al nostru, strigă. Ai avut dreptate!
Apoi îi adună picioroangele într-o singură strânsoare,
transformându-l într-un fel de geantă, urechile atârnându-i
târâte pe zăpadă cu tot aerodinamismul lor.
La ieşire din pădure se deschide costişa ce urcă în sus
spre casa pădurarului. Cunosc prea bine locurile şi îşi
continuă mersul spărgând omătul la deal, pe dreapta
deschizându-se valea cu platoul încremenit al iazului
îngheţat şi nins. Sus, în pădure, se întrezăresc printre copaci
pereţii sinilii ai cantonului.
Le deschide însuşi pădurarul Stică în persoană, fiind o
mare surpriză pentru ei, căci pe aici trebăluieşte de obicei
bătrânul Lazăr, iar Stică, de la Costică, are doi ani şi mai
bine de când s-a mutat de fapt la bloc în centrul raional,
împreună cu noua sa nevastă, o fiinţă firavă care nu se
pricepe decât la desen liniar, nici vorbă să fie în stare să
tragă cu puşca sau să urce pe cal în calitate de pădurăriţă.
Deci, nu-i de-a mirării că Stică şi Linioara lui îşi văd de-ale
căsniciei la bloc, pădurea lăsând-o în grija bătrânului Lazăr.
– A, intră, Valentine, intră! Hai, bre Sava, treci şi tu la
căldurică. Săracul de tine, numai un nebun ca tată-to poa’
35