Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Am luat-o de lângă sat, îl informează şoferul. Ne-a
spus că-i prietena ta şi că o aştepţi de mai bine de-o oră.
Cea luată de lângă sat şi adusă aici în caroserie, îi
domină nu numai cu înălţimea ei, ci şi cu, sau mai ales cu
orbitoarele ei straie portocalii: bluză largă portocalie cu
mâneci fâlfâitoare, fustă şi mai largă, mătăsoasă, cu falduri
portocalii în jurul şoldurilor, cu volănaşe portocalii pe la
genunchi, pe la glezne… Totul pulsează portocaliu în bătaia
rafalelor trimise de norii ce acoperă faţa soarelui, nori pe
care Aurel îi cunoaşte de mici, de pe când erau doi norişori
rătăciţi de turmă şi pe care, acum, că s-au făcut mari de tot,
îi roagă să dezlănţuie potopul pe pământ, să aducă o ploaie
în cascade, cu valuri de grindină care să piseze totul de-a
mărunţelul cu bucăţi de gheaţă cât raţa, nu doar cât oul de
raţă, să spele şi să se scurgă dracului totul la vale în pâraie
portocalii.
Şi o şi trimite pe sperietoarea portocalie înapoi în sat
cu acelaşi camion, fără să-i dea vreo şansă de a-i trece
vreodată pragul bârlogului şi fără să-i explice de ce i se par
lui atât de oribile fustele şi bluzele portocalii, rochiile,
volănaşele și baticurile portocalii.
140
12.
În zarea de dincolo de cartierul Sculeni o mână grea
se lasă în faţa caruselului de maşini grăbite să părăsească
Chişinăul înainte ca roşeaţa asfinţitului să dispară lăsând să
cadă înserarea. E mâna unui bărbat de peste doi metri,
despre care n-ai putea zice că ar fi un lungan. Bine clădit –
umeri laţi, cap cârlionţat, frunte de taur – dă semne că nu
prea are obiceiul să se închine. Cu toate astea, se cam
închină, chiar dacă închinăciunile lui nu impresionează pe
nimeni. Face gesturi la limita disperării, ceea ce nu dă bine