Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

un piţigoi cu pieptul galben. Harnice-foc, par să circule în
jurul bisericii mai degrabă pentru a se spăla prin iarba udă,
decât pentru a ciuguli insecte.
Prin uşa întredeschisă se văd pâlpâind lumânări, iar
Sava stă în poarta bisericii vrăjit de luminiţele de dincolo de
prag, fiind deodată atins de trecerea unei tinere. De fapt, e
atins mai mult de parfumul ei, parfum de toporaşi. Parcă ar
pluti pe-alături un pâlc de toporaşi.
Iar cea care trece milimetric pe lângă el, abia
atingându-i mâneca, nu se grăbeşte să dispară printre
lumânări şi icoane. Se opreşte în dreptul Răstignirii
Mântuitorului, aceasta înălţându-se la câţiva metri de dalele
pe care s-a oprit ea. Acum Sava are timp să o vadă mai bine.
Poartă o rochie verde, lungă până peste tocurile pantofilor
şi are talia strânsă cu un cordon roşu, lucios. Părul îi cade pe
spate, strâns dinspre tâmple spre creştet de rama
ochelarilor de soare cocoţaţi pe creştet.
O vede cum îşi face semnul crucii cu dreapta, în timp
ce se uită la ceasul de pe mâna stângă. Ce mai, e hărţuită de
timp! În clipa următoare îşi trage ochelarii pe ochi şi se
răsuceşte spre Sava... Sau poate doar spre poartă. O vede
întoarsă cu tot cu decolteul ei însorit ca pe plajă, în tăietura
lui licărind o cruciuliţă de aur, săltăreaţă, vioaie, ce se
înscrie în peisaj între biserică şi răstignire. Cruciuliţa se
înscrie, decolteul – nu.
Scoate din poşeta albă o năframă albastră-fumurie şi
îşi acoperă părul despletit, rămânând neacoperit doar pe
spate, iar după ce îşi învârte năframa în jurul gâtului
acoperindu-şi decolteul, fiind în continuare cu faţa spre el,
parcă l-ar întreba şmechereşte: acum e bine? nu te mai
deranjează nimic?
Neputând intra în pământ, cum s-ar cuveni, din cauza
veşnicii timidităţi în faţa „tinerelor persoane de gen opus”,
cum ar zice Paraşutistul, Sava se apucă să-şi cureţe pantofii
240