Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

cum muşcă din el primele flăcărui, apoi se ridică şi o ia spre
peretele dinspre răsărit al cantonului unde ştie că erau
stivuite lemnele de foc.
Nu găseşte nicio despicătură şi păşeşte mai departe.
Se preface că nici nu i-ar păsa că pădurea e deja străbătută
de razele lunii şi că nu le suportă prea uşor, amăgindu-se cu
gândul că îi va fi mai simplu să strângă vreascuri printre
copaci la lumina lunii. Unde mai pui că după câteva minute
de umblat cu bâjbâitul pe jos, ce Dumnezeu? nu dă de nici
un vreasc. Nu s-a mai văzut pădure atât de curată, pădure
fără uscături.
Nu se împiedică de nici un vreasc, nu-i trosneşte nici
un beţişor sub picioare. Sandalele lui n-au mai păşit
niciodată cu atâta uşurinţă. Nu se opreşte nici când pe
neprins de veste iese în luminişul unei poieni, păşeşte întrun
lac de lumină de-o rotunjime aproape perfectă,
suprapusă cumva cu rotunjimea lunii de sus. Şi i se pare că
ar fi o mulţime de chipuri înghesuite pe suprafaţa lunii care
se uită la el îngrijorate. Totodată, parcă l-ar îmbrăţişa
cineva. O îmbrăţişare mai rece decât aerul nopţii, făcându-l
să se ghemuiască în iarba înaltă a poienii, iar în iarbă aude
un ţipăt. Un ţipăt cunoscut.
Urmează un foşnet aspru care îi ia cu totul respiraţia.
Nu vede nicio mişcare în luminozitatea poienii chiar dacă
foşnetul continuă să se audă. Aude şi alte foşnete, la fel de
reci, la fel de aspre. Ai zice că ceva sau cineva rupe iarbă.
Se răsuceşte şi apucă să vadă cum dispare din poiană
greabănul unui mistreţ!
Astfel se şi încheie partea festivă, urmată de crunta
realitate: o ia la fugă cu o asemenea iuţeală încât într-o
clipită e la marginea poienii şi se şi caţără într-un copac, se
caţără printre crengi cât mai sus îmbrăţişând tulpina tot
mai subţire iar când se aciuează într-o poziţie cât de cât
comodă nu respiră decât pentru strictul necesar. Şi vede din
216