Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

pastilă îi pregătiţi.
– Se vede că nu eşti de prin părţile noastre. Tu nu ştii
ce zace-n noi. Pe la noi e mare mâncărime. Mare!
Deodată Aurel devine mai curios:
– Şi el unde-i?
– Păi, încă nu ţi-ai dat seama?
– Nu, nu făptaşul. Copilul!
– De copil îţi zic, omule. Cum a spus mama: am rupt-o
cu el. L-a lepădat.
– Şi dacă l-a lepădat, ce rost mai are să inventaţi un
mire, un tătic?
– Mamei Aglaia nu-i putem spune că l-a lepădat.
– Şi ce-i spuneţi?
– Simplu. Că l-a născut mort.
Paraşutistul înghite în sec, rosteşte sec:
– A dracu’ simplitate!
Ritmuri de muzică populară se aud în deal transmise
de tranzistorul maşinii, tranzistor pe care Paraşutistul îl
crezuse tot drumul defect. Aici, la înălţime, se deschide un
orizont mult mai luminat. Luna de dincolo atinge milimetric
creasta unei păduri. Apare şi silueta tatălui pe fundalul
galbenului de lună. Se porăie pe lângă maşină iar când îi
vede apropiindu-se, îşi freacă palmele pus pe mărturisiri,
însă Anişoara îi taie avântul:
– Tată, i-am povestit eu totul! şi Anişoara dă să
continue, însă în urma lor pe şosea se aude cum Dora ţipă la
mamă-sa. Ţipă cerându-i să-i dea drumul, că de nu...
– Am să te muşc! ameninţă ea. Te muşc! Te muşc!
Şi probabil se şi ţine de cuvânt căci:
– Mă doare, zăludo! Mă doare! Stai! Încotro?
Aleargă tustrei într-acolo. Mama le arată încotro a
dispărut „zăluda”. Ca să vezi, a luat-o aiurea prin vii. Însă
Aurel aude într-un anumit loc foşnet de frunze, îşi dă
drumul pe panta terasamentului, se împleticeşte printre
147