Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

uruiene, cade pe-o coastă, în timp ce tatăl trece val-vârtej
pe-alături, dispărând între stâlpii de spalier ce albesc în
noapte de-a lungul rândurilor de vie. Sus, pe şosea, plânsul
mamei aduce a bocet. El se ridică şi o ia în direcţia unde a
auzit foşnetul.
O găseşte destul de ușor. Dacă nu cumva s-a lăsat ea
găsită. Stă dreaptă în faţa gâfâitului lui, neaşteptat de înaltă
faţă de soră-sa, dar mult sub înălţimea lui.
– Văd că tata şi-a găsit un ogar de treabă! îi zice. Dar
mie mi-i în cot de ce ți-au propus să faci. Eu n-am de gând să
mă joc de-a mirele şi mireasa.
Palma lui mare i se aşează moale pe umăr, îi atinge cu
un deget cercelul.
– Crede-mă, nu-s om rău, zice el şi îşi retrage mâna. Ai
să te convingi îndată.
– Şi tu ai să te convingi că mi-a mai rămas destul simţ
omenesc, cât să-i pot spune bunicii adevărul.
– Las-o baltă! Mă cam pricep eu că nu-i vorba numai
de bunică-ta.
– Adică? Ţi-a mai spus vreo gogomănie soră-mea?
– Sunt doar bănuieli de-ale mele.
– Cu bănuielile tale să le încerci de minte pe altele.
Acuma poţi să mă duci la ei. Strigă-le că m-ai prins.
El râde:
– Cum adică te-am prins? Nu fugeai nicăieri. Şi de ce
să strig, dacă putem ieşi liniștit la șosea, ca doi oameni
civilizaţi.
Ea însă insistă, vocea devenindu-i aproape isterică, şi
el îşi face palmele pâlnie strigând:
– Am prins-o! O aduc!
Numai că la nici doi paşi apare în noapte de după
frunzişul unei tufe de viţă de vie silueta tatălui, care-i zice să
nu strige, că el nu-i surd. Iar faptul că e atât de aproape, că
probabil a stat pitit și a tras cu urechea, îl face pe Aurel să se
148