Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

scufundaţi în lectură.
De la o asemenea distanţă s-ar putea să greşească, dar
i se pare că unul din ei e Ciupitul lui Bârcă. În privinţa
celuilalt, nu-i găseşte asemănare cu nimeni de prin partea
locului. E prea lung şi prea înşirat ca să fie de pe-aici, de
printre mărunţeii de la Bahuseni.
Tătuca Lazăr vede că Octavian îşi mijeşte ochii spre
adâncul văii şi-i spune să nu-şi mai strice vederea că-i
spune el cine-s cei de colo:
– Îi Sava, zice bătrânul, şi încă unu!
– Văd eu că-i „ Sava şi încă unu”, da’ “încă unu” acela
cine-i?
– A, cum ar veni, fără două minute-i cumnat cu Sava.
Mirele Dorei.
– Hopa-na! exclamă Octavian dezorientat de noutate.
Şi-mi deschide mie aici bibliotecă, pe malul iazului, care va
să zică! şi îşi freacă fruntea apăsat cu miez de Calvadia Alba
(zisă şi... fu! nu e cazul), făcând-o bucăţele peste toată faţa şi
simţind abia acum că are miros de aer evacuat dintr-un
burdihan, dovadă că numele ce i l-au pus codrenii i se
potriveşte mai bine decât cel ce i l-au dat latinii.
Crestele împădurite încep a se roti în jurul lui cu mai
mulţi sori deodată şi nu-i convine să-l vadă pe tătuca Lazăr
cum îi întinde o cană cu apă şi mai ales cum mătuşa Lenuţa
îi dă sfaturi de jos să fie atent când se mută de pe-o bucă pe
alta pe acoperiş, ca nu cumva să se spargă şi să cadă cu
fundul în ceaunul de dedesubt.
– Ce-i, bre, cu voi? se burzuluieşte moşul. Ba îşi pierde
orientarea mirele şi o ia desculţ în puterea nopţii prin
ponor la vale, în loc să se ducă la culcare, ba i se face rău lui
Sava şi varsă prin brusturi şi tre’ să mă ţin după dânsul cu
cana cu apă... Şi-acuma, poftim, tre’ să te dau jos pe tine jos
de pe acoperiş.
În cele din urmă Veterinarul pune piciorul pe pământ
185