Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Nu-i vorba de prostovanul de tată-to! Sau tu habar
n-ai ce-i de capul tău? Ia cată la peretele cela şi ti-i pricepe.
Pe perete, lângă talmeş-balmeşul unor haine
spânzurate într-un cui, e un afiş prins în patru pioneze.
Tipărit cu negru spălăcit pe o hârtie şi mai spălăcită, afişul
reuşeşte totuşi să pună în evidenţă fizionomia unui individ.
– Te-au încleiat pe toate gardurile. Eşti dat în
urmărire!
– A, bine că măcar cineva s-a gândit să mă caute,
glumeşte Sava şi se apropie să pipăie afişul, ca şi cum l-ar
interesa doar calitatea hârtiei şi nimic altceva.
Îşi recunoaşte chipul mai mult din amintirea
fotografiei făcute pentru vinietă în luna mai cu ocazia
absolvirii. La caracteristici particulare în loc să fie scris clar
din ce i se trag semnele de pe faţă, ca să înţeleagă toată
lumea că l-au ciupit şi l-au zgâriat ciorile, scrie că are faţa
„brăzdată de cicatrice” ca unul trecut prin încăierări cu
pistoale şi pumnale. Or, dacă trecătorii mai ţin cont şi de
ceea ce stă dedesubt, şi anume că individul „a dispărut în
noaptea de 2 spre 3 iulie 1980 într-o direcţie necunoscută”,
fiecare se va uita speriat în părţi, ca nu cumva direcţia
„necunoscută” să se intersecteze cu direcţia mersului lor.
– Degeaba. Totuna, nu m-ar recunoaşte nimeni.
– Bine, să lăsăm asta. Vrei să vorbeşti cu mamă-ta?
– Cu mama? Unde-i?
– La telefon, zice moşul aplecat deasupra
mănunchiului de iarbă şi îşi plimbă limba pe buzele
neplăcut de trandafirii chiar şi pentru faţa lui rumenă.
– A lăsat vreun număr de telefon pentru mine?
– Cred că da. Eu îl am de la fratele Lazăr.
– Asta-i bună. Nu mi-l pot închipui pe tătuca Lazăr
mergând prin Călăraşi!
– Hai, bre, nu-l mai crede şi tu drept un sălbatic. Trece
şi el pe-aici, pe la Casa de-alături să cumpere pâine ieftină,
273